Acea privighetoare, ce-n noaptea liniștită
Își plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăș,
Văzduhul și cîmpia le umple iar și iarăș
Cu melodia-i tristă și-atît de iscusită.

Și parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Și doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zînă și Moartea n-o înfrînge.

Ah, ușor se-nșeală un om încrezător!
Puteam gîndi că, iată, limina ochilor
În țărnă se preface, deși dumnezeiască?

Azi știu: această soartă sălbatecă mă-nvață
Că nu-i pe lume- pradă jelaniei în viață-
Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.