Bătrânețea (acesta-i numele pe care i-l dau ceilalți)
poate fi timpul fericirii noastre.
Animalul a murit ori e aproape mort.
Trăiesc între forme luminoase și vagi
care încă nu sunt întunericul.
Buenos Aires,
care înainte se deșira în mahalale
spre câmpia nesfârșită,
e din nou acum Recoleta, Retiro,
străzile cenușii din cartierul Unsprezece
și dărăpănatele case vechi
pe care încă le numim cartierul de Sud.
Întotdeauna în viața mea au fost prea multe lucruri;
Democrit din Abdera și-a scos ochii ca să poată gândi;
pentru mine timpul a fost Democrit.
Această penumbră se lasă ușor și nu doare;
alunecă pe o pantă lină
și seamănă cu veșnicia.
Prietenii mei n-au chip,
femeile sunt la fel cum erau cu mulți ani în urmă,
colțul de stradă poate fi altul,
nu există litere pe paginile cărților.
Toate acestea ar trebui să mă înspăimânte,
dar sunt o mângâiere, o întoarcere.
Din nenumăratele texte care există pe pământ
n-am citit decât foarte puține,
cele pe care continuu să le citesc în memorie,
citind și transformând.
Dinspre Apus și Răsărit, din Miazănoapte și din Miazăzi,
se-adună drumurile care m-au adus
la centrul meu secret.
Aceste drumuri fost-au ecouri și pași,
femei, bărbați, agonii, învieri,
zile și nopți,
privighetori și vise,
fiecare clipă, oricât de fugară, din trecut
și din trecutul lumii,
temuta spadă a danezului și luna persanului,
faptele celor ce-au murit,
cuvintele, iubirea-mpărtășită,
Emerson și zăpada și atâtea alte lucruri.
Acum le pot uita. Ajung la centrul meu,
la algebra mea și la cheia mea,
la oglinda mea.
Curând voi știi cine sunt.


traducere - Andrei Ionescu