Fuge singur pâlcul de palmieri
și luna
nesfârșită în nopți aride.

În noaptea prea întunecată
mohorâta țestoasă
orbecăie.

Culoarea nu ține.

Perla beată de neliniște
deja scutură zorii
la picioarele lor efemere
tăciuni aprinși.

Se aude vâjâitul
unui vânt nou.

În munți se nasc stupi
de fanfare risipite.

Întoarceți-vă antice oglinzi
voi fâșii tăinuite de apă.

Și,
în vreme ce
ascuțiții lăstari
din zăpada înaltă brodează
priveliștea știută de bătrânii mei,
în lumina blândă
se rânduiesc pânzele.

O, Patrie, fiece vârstă a ta
s-a trezit în sângele meu.

Neabătută înaintezi și cânți
peste o mare înfometată.



Traducere Nicoleta Dabija