Căzu, ca spintecată de junghere,
în lanu-nalt, cu secera în mână,
cu sân rotund ca luna din fântână,
cu pântec greu ca fagurii de miere.

Și vântul se uita, trântit pe-o rână,
la chinul sfânt de piatră și de fiere...
Apoi, un țipăt spart în juvaere
și-un bulgăre de soare în țărână.

Și-a fost un cer ca vișinii și merii.
Întâia stea veni printre sulfine
și-o mirui cu untdelemnul serii.

Iar spicele se ploconeau prea pline
și se plecau odraslei și muierii,
cu aur și cu smirnă să se-nchine.