Am multe amintiri, parcă-aş avea mii de ani.

O mobilă imensă, făcută de-artizani,
Ce-i plină de bilanţuri, chitanţe, dulci răvaşe
Şi versuri imbricate în bucle nărăvaşe
Ascunde mai puţine secrete c-a mea ţeastă,
Ce este-o piramidă, o gropniţă nefastă
Cu morţi mai mulţi într-însa ca groapa cea comună.
- Sunt doar un cimitir acoperit de lună
Unde, ca remuşcarea se tînguie lungi viermi
Ce se agaţă pururi de morţi mei eterni.
Sunt doar un vechi alcov ce-i plin de flori fanate,
În care-şi zac răstimpul lungi mode demodate,
Unde străvechi pasteluri trecute în paloare,
Doar ele mai respiră parfumul de odoare.

Nimic nu egalează acele zile boante,
Cînd sub zăpada grea a veacurilor moarte,
Plictisul, fruct al nepăsătoarei, morocănoase firi
Prinde proporţia-vastă a unei nemuriri.
- Nici că mai eşti, trezită materie, tu vie,
Decît o rocă plină de spaime şi urgie,
Într-un deşert ceţos pe veci ai adormit,
Un sfinx încremenit, de lume ocolit,
Al cărui glas sălbatic se-aude din vechi hărţi
Şi cîntă doar cînd raza se cerne pe sub bolţi.