Când m-am născut, m-au îmbăiat în limba română,
și de-atunci în ea vreau să cânt, în ea vreau să mor;
pot să-mi cânte orice cucuvelele, grangurii,
din ea n-am să zbor.

De când m-am născut, românește mi-au zâmbit și luna,
și fetele care m-au iubit pe ascuns.
Poate că mi-a surâs prea puțin soarta,
dar a trăi în limba română mi-a fost îndeajuns.

De-aceea, mă întristează mereu stricătorii de limbă,
cei rușinați de propria țară,
încuiații într-un limbaj minimal,
rătăcitorii care până și limba (odată cu propria mamă) și-o uitară.

N-ar fi înțelept să nu iubești și-alte limbi,
măcar pentru-a ști cât e-a ta de frumoasă.
Pleci de aici spre alte zări, duci dorul cu tine,
iar dorul acela pretutindeni te-apasă.

Iubești românește, tot astfel cum iarba își iubește țărâna;
stejarul, umbra; gândul, cuvântul.
Dacă vrei să dai un sens vieții, iubește limba română,
îmbogățește-i zi de zi, ceas de ceas, adâncul și veșmântul!

Poate fi o întâmplare că te-ai născut pe-acest pământ,
dar, dacă el ți-a dat grai, tu dă-i suflet.
Poți să colinzi peste mări și țări, limba asta te va urmări,
mai ales când vei cădea, obosit de-atâta umblet.

Chiar dacă soarele nu va răsări din nou
pentru limba aceasta atât de-ncercată,
tu nu uita s-o iubești cu fiori
și să o lași fără pată!