Avram Iancu a trebuit să rătăcească
Pentru iubire de neam și dreptatea dumnezeiască
Barba i-a crescut ca mocanilor duși
După mălai cu căluțul pe țară
Într-un suman ros cu un fluier
La grumaz
Crucea de lemn milenară
Mai ales la focuri trage pe munți
Când ziua cu noaptea se-ngână
Se lipește de jarul sleit cu-o lacrimă
Prelinsă-n țărână
Desculț cu picioare umflate
De la un capăt la altul Bate pe jos Apusenii
Crăișorul cu mințile răvășite
De două decenii
Nu-l latră câinii pe sate în păduri
Fiarele-l amiros ca pe Moaște
Scăldat de lumină fără amurg
Din Noaptea de Paște
Nu mai vorbește cu nimeni
Graiul s-a retras din el
Ca izvoarele din fântână
Încă într-o peșteră numai
Razele lunii răsună
Așa a rămas în istorie Iancu
Vremile numai se schimbă
Clopot uriaș spânzurat
De turlele munților
Fără limbă

volumul „Imnele Maramureșului”