Agonizând, iubire, și-n mormânt,
M-oi minuna, m-oi zbate, da-voi glas.
O, draga mea! Sub valuri de pământ
Ori de zăpezi, eu nu-ți zic bun rămas.

Doar nu am aste aripi minunate
Să port pe suflet tonele de lut!
Eu cimitirul n-am să-l umplu, poate,
Cu alt orb, descărnat, și surd, și mut.

Nu! Mâinile și trupu-mi scot, deodată,
Din vălul tău – și-s iar în viață-ntoarsă…
Fugi, moarte!... și pe mii de verste, iată,
Topită-i neaua – și-i pădurea arsă.

Iar dac-or fi aripa să-mi adune,
Genunchii, umerii, în cimitir,
E ca – râzând peste putreziciune –
În versuri să renasc și-n trandafir.