Nu te mira că nu-ți vorbesc
despre pocnetul castanelor pe trotuar, -
deși nu-i atât de rar toamnă în mine - ,
despre lucruri încremenite în sine,
despre cele luminate doar pe jumătate,
cât să-și mai țină umbra aproape.

Toate acestea au rămas de mine departe,
ca niște ecouri înăbușite-n regrete,
ca niște ulițe prăfuite pe care
doar băiatul cu părul bălai
să-mi petreacă nostalgiile de mai târziu.

Nicio durere nu mă încearcă,
semn că și liniștea aceasta naște pui vii de lumină;
nicio cărare nu și-a clintit înțelesurile,
direcția bună are sens interzis pentru iluzii.

N-a trecut vremea pentru mirări,
n-a sosit aceea a prăbușirii în sine;
așteptarea va fi totdeauna toiag risipirilor,
pulsul memoriei, mai viu decât secunda abia depășită.

Nu mă mai mir dacă-mi răsar în față măști rătăcite,
nici dacă oameni de paie își macină vremea la moara iluziei;
bucuria de-a fi nu intră nicidecum în șabloane,
nici moartea nu crește la fel în amurguri de oameni.

Toate se-ntâmplă așa ca să existe un sens,
fie și în dezastre neprevăzute de astre,
pentru ca trecerea noastră să-și lase urma de melc
în suflete care nu vor înceta să trăiască fiorul atingerii.

De-aceea, nu te mira că nu-ți vorbesc
despre pocnetul castanelor pe trotuar;
închide-mi, mai bine, o vreme, ecoul,
spre-a-l deschide în ultima toamnă.