Pe cînd ne întorceam cu crăpelnița acasă,
ne-a ieșit în față o bătrînică, o foarte zbîrcită ființă,
puțin cherchelită, mi-a spus: „Vai, mi-ai căzut cu tronc,
vai, noi cei aproape morți pe cei vii mult îi iubim,
vai, vai, vai, cum faci caz de tinerețea ta,
dar roș de supărare ești.”

Și fără să calce în străchini, cu un glas
sigur de sine, mi-a șoptit în ureche: „vai, căpiez după tine,
ochios cum ești și-n veselie barbar, nu te păsuiesc;
din tinerețea ta un blid doar să am-
chiar morții pe cei vii îi iubesc
căci moștenire ei ne-au lăsat pe pământ.”

Și mi-a spus-o pe șleau:
„Dacă nu mă vrei, blestema-te-voi slujbușoara să-ți perzi,
osînza în fibra mușchilor să adune cuibar, codoșii
să te pască”. Și a mai spus: „Dacă tînărul cavaler
vrea s-o mituiască pe iubita sa, eu zic de el
că e un crescător de păduchi. Dacă vrei cumva
să dansezi cu pantera, pe labe s-o calci, eu zic
s-o lași mai moale. Dacă poetul crede că un om
poate sări coarda în fața celui fără de picioare,
eu zic că acel poet s-o lase baltă cu literatura”.
La același colț de stradă, bătrîna, se afla (cum și eu)
întru același scop: Trecea maratonul.