Era un pianist la marginea orașului, cântând
Ca la marginea mării. În cartierul acela
Tramvaiele porneau de la cinci. Câteva fete de la internat
Îi aduceau cele de trebuință.
Cu gulere albe,
Ele iubeau gunoaiele orașului.
Când se întuneca devreme puteai să scrii o scrisoare
În toată regula, despre cum o duce pianistul
De la marginea orașului,
Dacă mai este acolo, pe câmp, cu hăinuța lui de culoarea
Iepurilor de casă,
Și de ce cântă mazurca aceea veselă, înnebunitoare.
Puteam să bem șampanie și să ne gândim la șepcuța lui de ceferist
Cu care își câștiga existența ca un om al tuturor timpurilor
Atunci fiecare își scotea lupa lui
Și-l privea, de departe, pe pianist,
Cu o mare teamă în suflet.
Noi îi dădeam din porția noastră de mâncare,
Îi scriam scrisori vesele, ca de prin părțile noastre,
Îi făceam semne și ne strângeam unii în alții,
Ca să nu plece de acolo, de pe câmp,
Ca să nu mai plece niciodată.