Nu mai e-Amor așa chiar cum se spune,
arcașul dârz, ce-ucide cu-o sageată,
zeu gol, țânc orb, privire ce desfată,
dar mâna aspră, fără să se-mbune.

Zglobiu vânând; și nici nu mai răpune
cu vârf de-aspide, nici e-nvapaiată
o Etnă sau Moncayo-n sloi, n-arată
a vânt pe mare,-a soare de răpciune.

Ce bun e-Amor, căci și arc și săgeată
făcu doar dintr-o trestie, cuminte
cu-o coardă făr’ primejdie, ca și ele,

Om, animal a mai răni nu cată:
copil, se joacă, râde, ia aminte,
și trage numai după păsărele.