Majestoasă e nocturna boltă cu albastre-i lanuri,
cu-a ei stele sclipitoare semănate-n lung și-n lat,
și cu lună somnoroasă ce se-nălță printre voaluri
peste văi și joase dealuri, peste satul argintat.

Prin pădurea ațipită, jucăușă adierea,
se strecoară încă-odată ușurel printre copaci,
înfioară frunzărimea, hărțuie mereu tăcerea,
pân-ce-adoarme obosită ca la-un semn făcut de-un vraci.

Numai greierul, tenorul, cu mustața-i răsucită,
fredonează melodii greieroaicei mult iubite.
Sub balconu-i, el tot cântă, se frământă, se agită,
totuși nu conturbă....somnul preafrumoasei adormite