...Iar când în scânteierea întâiei dimineți,
Porunca lui Iehova trezi vârtej de vieți,
Puzderia de gâze și păsări, mii de neamuri,
Se legănau la soare - pe ierburi și pe ramuri.
Pășeau, profunzi pe gânduri, măreț, monarhii lei,
Cu liniștea ce forța o lasă'n preajma ei.
Iar leoparzi, urși, tigri, jaguari și căprioare,
O curte'mpărătească păreau - în sărbătoare.
Din firul crud și până sub scoarța de stejar,
Urcau biruitoare fluiduri de nectar:
Fântânele de sevă, sbucnind în fierberi mute,
Stârneau unduiri de lanuri și dau sclipiri tăcute
Și stelei din văzduhuri și ochilor sub gene,
Dospind misterioase puteri ascunse'n lene.

Ci'n freamătul acela de zumzet, ciripiri,
Nici o ființă încă n'aflase nicăiri
Ce fel se făurește un cuib, un stup-unealta,
Inelul care leagă, în șir, o viață de-alta.
Căci cei dintâi pe lume, născând fără părinți,
Au tresărit de-odată de tinere dorinți
Obscure, nențelese, de-o aprigă beție,
Dar făr'o licărire de grija ce-o să vie.
Și-a zis divinul Tată: "de-acum voesc să dărui
Alegerea de a-și face culcușul, fiecărui
Așa cum s'o pricepe, dureze-și pe pământ
Un leagăn ce odraslei va fi coperământ".

Și spasmul desmierdărei sfârșit - pe'ntinsul firei,
Trecu întâiul fulger: cutremurul gândirei,
O vagă dibuire de calcul - sfânt îndemn -
Ce puse cugetărei în mugur, primul semn
Subtil al întrebărei! Inelele ființei
Mișcau de începutul greoi al stăruinței
Și'ntr'un elan: șerpi, păsări și fiare - tot ce-i viu
Simțiră-al cercetărei ne-astâmpăr către "știu".
Și fie în mătasea de puf, în chrisalidă,
- Adesea lângă moartea ce surâdea
În piatra biciuită de vânt, în mușchi de stânci
În ramuri clătinate pe văile adânci,
În buturugi cu scorbori, în ape, pe nisipuri,
Durau culcuș vieței în mii și mii de chipuri,
Svârlind, peste prăpăstii de ani, o punte'n arc,
Pe care să pășească amorul lor - monarc.

Doar cârtița rămase 'napoi cu iscusința.
Îi lâncezia în locuri sălbatice șiința.
Când iată că aude un viers, pe-un ram în flori:
Părea, topiri de stele ce picură'n ninsori,
Lumini de rai resfrânse pe pajiște largi de nouri,
Cântări de harpe sfinte, filtrate prin ecouri.

Era privighetoarea, ce cuibul isprăvind
Cântă slăvirea muncei, odihna ei slăvind...
Ca insul ce se simte bogat, fără hotare,
Doar numai când împarte și altora ce are,
Tot astfel din prisosul nemărginirei ei
Făcea din aer cântec, să-l tot respiri, să-l bei

Cu ghiara'nfiptă'n țărnă și cârtița ascultă.
De ce numai pe dânsa părea că o insultă?
Atâta armonie în aer risipită,
Pe inima ei numai pica venin! - jicnită
În furia sa stearpă orbi-și prin noroi,
Scurmând să se ascundă, sapă... un mușuroi!
Din prima zi, luminei jurând război himeric,
Locașu-i de-apărare e'n șanțuri de'ntuneric...

Și-astfel, pe când în aer, în leagănul de ape,
Profundul cânt al vieței, vibra din mii de clape,
Ei, după chip și suflet, așa i-a fost ursit:
Culcuș să-i fie groapa ce ura i-a zidit.
Acolo, în subsolu-i strâmt, umed, se frământă...

Pe când privighetoarea cârtită - veșnic cântă!


"Viața Nouă" 1914.