Rubens, râu de uitare, grădină-n lenevire
Şi pernă de trup proaspăt, pe care n-ai iubi,
Dar unde viaÈ›a curge mereu, fără oprire,
Ca marea-n mări întinse şi aeru-n tării;

Da Vinci, o imensă oglindă-adâncă, sumbră,
În care îngeri tineri, cu zâmbetul candid
Acoperit de taină, apar ca într-o umbră
De pini şi gheÈ›ari care È›inuturi mari închid;

Rembrandt, spital de jale cu murmure şuvoaie,
Ce-i doar c-un crucifix de piatră decorat,
ÃŽn care ruga-n lacrimi se-nalÈ›ă din gunoaie
Şi care de o rază de iarnă-i traversat;

Şi Michelangel, câmpul nedesluşit pe care
Herculi şi Crişti alături înalÈ›ă trupul drept,
Fantome uriaşe, ce în amurguri clare,
Cu degete-ncordate rup giulgiul de pe piept;

Cu impudori de faun şi de boxeri mânie,
Tu, care frumuseÈ›ea mojicilor lăsaşi,
Orgoliu, suflet mare, şi trup fără tărie,
Puget, un melancolic stăpân peste ocnaşi;

Watteau, un carnaval de suflete ilustre
Ca fluturi în cutreier, cu aripi sclipitoare,
Şi fragede decoruri cu mari lumini de lustre,
Ce varsă nebunie în baluri rotitoare.

Goya, coşmaruri unde se vânzolesc răscoale,
Cu fetuşi fierÈ›i în oale în mijloc de sabat,
Cu babe la oglindă şi cu copile goale,
Ce-şi trag ciorapi pe pulpe, tentând pe Necurat;

Şi Delacroix, lac roşu cu îngerii Satanii,
Umbrit de o pădure cu brazii veşnic verzi,
Unde sub cerul negru, se duc fanfare stranii
Ca-n muzica lui Weber, ce-n freamăt stins le pierzi;

Blestemele acestea, suspine, lacrimi sfinte,
Şi strigăte, extazuri, şi Te Deum deplin,
Ca un ecou ce creşte prin mii de labirinte,
ÃŽn inimi muritoare sunt opiul divin!

E-un strigăt repetat de mii de santinele,
Un ordin retransmis de mii şi mii de ori,
E farul ce luceşte pe mii de citadele,
Apelul ce-l înalÈ›ă pierduÈ›ii vânători!

Căci e, desigur, Doamne, prea limpedea dovadă
A demnităÈ›ii noastre, ce-n suflete ne-o legi,
Acest suspin ce trece prin veacuri, în cascadă,
Şi vine să se stingă pe È›ărmul tău de veci!