Vânt de iarnă fulguie plouă s-a întunecat
În plină zi și nimic nou nu se anunță
Speranțele s-au dus în pământ
Precum frunzele veștede
Duhuri îmbătrânite ale minții se înghesuie
ÃŽn friguroase unghere

Stau și mă uit la mormanul de cărți
Care-mi umple odaia
Și sânt prizonierul acestui mic spațiu dezordonat
Mii de corăbii ruginesc în golfuri de smoală
Și gemete surde încolțesc
Din lutul amar al planetei

Am trăit și-am văzut mulți călăi și veseli gropari
Meditând cu cranii în mână
La gloria lor nepieritoare
Dar n-am devenit filosof și de cuvintele
Mari și frumoase mi-e sufletul negru