Și eu născui în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi dee bucurie;
Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

Odată numai Maiul vieței înflorește —
La mine-a desflorit;
Și zeul lin al păcei, — o lume, mă jelește! —
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
Și iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie 'nfricoșată—
Pe podul tău pustiu:
Primește 'mputerirea-mi fortunei adresată,
Þi-o napoez neatinsă și nedisigilată—
De fericire 'n lume nimica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea - acusare ,
O jude voalat!
Pe steaua - aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
De secoli întronat .

Aci — se zice — așteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiți.
A inimei adâncuri vei da la 'nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o deslegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aici espatriatul o patrie găsește,
A suferinței cale spinoasă s'a finit,
Divina fiică, care - Adevărul se numește,
Care puțini o-adoară, multimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

« Îți răsplătesc , îmi zise, în viața viitoare.
« O, Dă-mi junețea ta !
« Nu-ți dau nimic acuma făr d'astă îndreptare».
Luai avisu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

« Dă-mi mie acea femee scumpă inimei tale —
« Dă-mi mie Laura ta !
« De gropi dincolo - amaru -ți luce cu 'ncămătare».
Și sângerând, rumpând-o din inima - arzătoare ,
Plângeam cu hohot, însă am dat-o și pe ea.

« Această - obligațiune la morți e îndreptată»
— Râzând lumea zicea —
« Căci, nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
« Umbre ți-a dat în loc de ferice - adevărată ,
« La terminu-ăstui cambiu tu n'ei mai esista».

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:
« Naintea unui caos de ani zeificat
« Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?
« Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
« Ce 'ngeniul umanei nevoi a 'mprumutat.

« Ce e viitorimea de gropi învăluită?
« Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?
« Măreață pentru că e cu coji acoperită,
« A spaimelor-ne proprii umbră 'nurieșită,
« Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

« Icoană minciunoasă de ființi viețuitoare
— « Mumia timpului —
« De balsamul speranței ținute în răcoarea
« A groapei locuință; nu aceștia oare
« Ii zici tu nemurire 'n febrea delirului ?

« Și pe speranți, pe cari le desminte putrezirea,
« Bunuri sigure-ai dat.
« De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?
« Văzut-a de atuncia vr'un mort reînvierea
« Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat? »

Văzui că sboară timpul spre țărmurile tale;
Natura înflorind
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere 'n lume ți-am junghiat-o ție —
Acum m'arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie,
Numa 'n a tale bunuri credeam cu frenesie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor !

« Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire ! »,
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
« Sunt două flori, el zise, ascultă Omenire,
« Sunt două flori espuse l'a omului găsire:
« Speranța-i una, pe-alta Plăcerea o numim.

« Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,
« Cealaltă n'o aveți.
« Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
« Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
« A lumei istorie a lumei e județ.

« Tu ai sperat, — răsplata ți-a fost dar acordată—
« Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
« Putuși să 'ntrebi pe-ai voștri filosofi vre odată:
« Ce se refusă unei minute 'ntraripată
« Nici însu-Și vecinicia nu mai poate reda».