Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
și-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
și pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu și pe acesta
supt de râuri și pe acestea
supte de izvoare și pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi
cum se usucă peștii
și cum se împuțesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îți zic ție, vine focul, mă auzi?
-Te aud și ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?...
-Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poți să te schimbi!
Schimbă-ți ochiul în cuvânt
nasul și gura
organul bărbătesc al facerii,
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ți albească
prea des încovoiata șiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: - Tu nu știi că
vorba arde,
verbul putrezește,
Iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz și tu știi asta
și a fiert din pricina luminii soarelui.
Am dat un nume unui copil
și numele s-a spart de timp și de vrăbii.
-Știu asta, mi-a zis Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îți zic!