Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte și îngălbenite,

Va fi vitezia cu coif de aramă
L'ale cărei flamuri patria te chiamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâe blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i v'o fantasm'a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zee
Cu suflet de înger, cu chip de femee,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?
«Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere».

Dar dacă e astfel unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină? ?

N'a fost nici odată. De-a fost vre odată
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost — imagină-ți singur în tine
Un înger din ceruri cu aripi senine,

Pe care de-odată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Și care 'nainte de-a-l întâlni tu
În sufletul morții ființa-și pierdu.

Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te plimbă adese cu gânduri uimite;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sfânt;

Și cântă la capu-i și cântă mereu;
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu !



Reproduceri după manuscrise din perioada 1866-1869.
Editie critică îngrijită de Perpessicius.