Un cer senin de amplu iunie prin veac
și-a-nființat azurul neființei
în cestălalt tărîm, al suferinței,
și cată-n ceas a fi durerii mele - leac.

Să uit că sîntem robii negrei ere,
să uit de jale, cazne, de tenebrele
din inimă, de tot ce tot ce crunt în preajmă e –
zboară doi fluturi, două giuvaere,
peste oraș purtați de-o adiere.
Închis în ăst infern terestru de n-aș fi,
îndrăgostiții fluturi nu mi-ar aminti
de alții, de Francesca de la Rimini,
de Paolo, cari au fost purtați și ei cîndva
de-un vînt prin iad și de-o beție-asemenea.