Auziți, rândunelelor joase:
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sunt zilei acesteia, pustiu.

Auziți rândunelelor joase:
s-a topit mai întâi
capul alb și aripa cea stângă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Când ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri, nu mai era.

...........................

Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor timp
rândunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe câmp,
o să plouă...

(Marți 16 August 1955 Ploiești)