Cu toți ochii viețuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noștri sînt ca întorși
și așezați ca niște capcane,
roată, în jurul liberei ieșiri.
Ceea ce este-n afară noi nu știm decît
din căutătura animalului; căci pînă și pe prunc
îl răsucim și-l silim să privească-napoi
lumea formelor, și nu Deschisul, care
pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte.
Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfințitu-i în urmă,
iar în față pe Dumnezeu, - și chiar cînd el înaintează,
înaintează în veșnicie; așa cum își petrec curgerea fîntînile.
Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi
nu avem în față spațiul pur, unde florile
la nesfîrșit se învoaltă. Necontenit este Lume,
și niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
și știi că-i fără margini și nu-l rîvnești.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el și cineva îl zgîlțîie și-l dezmeticește.
Sau un altul moare și este, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morții nu mai vedem moartea, ci înafară.
În ochii noștri ficși se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiții, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul,
aproape-s de asta, și-s cuprinși de uimire…
Ca din greșeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt… Dar peste celălalt
nu trece nimeni, și iarăși închis e în lume.
Întorși mereu către Creație, noi vedem
doar în răsfîngeri acel Liber,
pe care noi înșine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal,
mut ridicîndu-și ochii, ne străbate cu privirea-i liniștită.
Iată ce se numește soartă: să fii în fața lumii
- atît și nimic mai mult și mereu în față.

Dar animalul, sigur pe sine venind către noi
o conștiință-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale și ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el ființa sa
e nemărginită, fără zăgazuri și fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca și viziunea-i.
Și-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
și-n Totul se vede pe sine și vindecat e astfel de-a pururi.

Și totuși această sălbăticiune ageră și caldă
duce povara și grija unei nesfîrșite melancolii.
Căci și în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleșește:
- amintirea, ca și cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credință
și-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanță,
și-acolo totul era suflu. După patria dintîi,
cea de-a doua hibridă pare
și-n destrămare ca vîntul.
O, fericirea micii făpturi,
care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o;
o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric
chiar și-atunci cînd nuntește; căci Sînul e Totul.
Și iată semisiguranța păsării, ea care prin obîrșie
întrezărește amîndouă tărîmurile
ca și cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise,
totuși cu portretul său în veșnică odihnă drept capac.
Și cît de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoșat de sine
despică văzduhul așa cum o fisură
ceașca o frânge. Așa sfîșie porțelanul serii
dîra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu,
întorși către totul și niciodată dincolo-n afară!
Sîntem copleșiți. Orînduim. Totul se sfarmă.
Din nou rînduim și iar se ruinează. Noi înșine ne prăbușim.

Cine ne-a răsucit în așa fel, că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
unuia care pleacă? Ca și cum ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -,
așa și noi viețuim și mereu ne luăm rămas bun.