" … Du-te acasa, prostule,
Nu-ti mai pierde noptile "
(Cantec lautaresc)

- Ar fi bine s-o uiti ! ii spuneam inimii,
uit-o, iti spun! Ii strigam furios,
asaza lespezi inalte de liniste in urma ei,
uit-o!, sufland incet, da zbor papadiei straine ...
- Usor de zis! Mi-a raspuns - nicicand
n-a fost dat nimanui a uita
focul in care piere arzand.

- Uitati-o! le strig ochilor - pentru Dumnezeu,
alungati-o din lacrima si din lumina,
uitati-o, va spun !
- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai gasea drumul spre noi.
Ca niste afumate rani de glont,
spre lume atinteam
sticloase intrebari incremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,
lumini reaprinse in ferestrele reci. Doar ea -
lumini fierbinti, in mijlocul carora
tolanita, domneste.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramane -
alunga-ti ochii, lumina,
caci numai o data cu noi
va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat mainilor,
uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,
linistitele mele unelte :
de-acum inainte, cuprindeti vazduhul in brate,
haraziti mangaieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar intinderii albe a hartiei,
si rotunjiti-va palmele in jurul marului
si-al portocalei,
de-acum inainte, cuprindeti de mijloc
doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, ii strig sangelui,
intoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele
in matca lor veche si, cantand,
lasa unda sa-ti joace in voie
pe prundurile multicolore ale vietii …
- Zadarnic, zadarnic ! imi spune
n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege
unda grabita a raului
din vanatul val nestatornic al marii
in care s-a pierdut fara urma …

- Uit-o ! imi strig disperat mie insumi,
fugi, goneste, scapara-ti pasii
departe spre zare, incotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita in urma,
azvarle peste umar pieptenele :
dese paduri inalte s-or asterne
intre tine si ea!
fugi, azvarle oglinda : lacul intins,
cu nemarginirea-i de ape, va ineca
amintirea ei …

Fug, alerg … Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umeda a lacului
cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,
iar soapta padurii adanci ma tot cheama
cu glasul, cu vorbele ei,
si toti arborii, arborii dragi, spre mine intind
o, arborii mereu spre mine intind
bratele ei.