Iau din voiajul acela, la piramide, un punct de dunga albastră. Îl rostogolesc prin zăpada mieilor, până-l fac de-un trup de om de zăpadă. Mai știi cine zicea asta? mă întreabă Daian. Îi place să enerveze lumea anunțând o întrebare și lăsându-te-n așteptare. De data asta însă, parcă simțindu-se descoperit, schimbă vorba. Poți să-mi faci un desen pentru realitatea asta?

Și-n vuietul vremii își făcu loc dimineața din Timișoara lui 18 decembrie 1989. Poetu-și lăsă întâmplarea în pana îngerului căzută pe-un zar. O viespe-și bâzâie intenția de a-i pătrunde-n punctele singulare... La începutul începuturilor, direct prin zid, în lumea cu scară dublă, ai zis că-mi scrii o scrisoare... iată că ai reușit perfecta amânare... ce mult mi-ar fi plăcut ca tăcerile tale să fie mai vii... Te las să vezi din vârful piramidei... povești cu vis și viață, de pe drum... ninge aici, la începutul începuturilor... acuuuum, acuuum, acum... e jar destul sub scrum... și-s aburi de poveste, și-un rotocol de fum/ din pipa împăcării și frunza de tutun....

La porțile Levantului, undeva, pe dunga zării, sfera-și părăsise axa. Păsările au zburat peste zidul alb. Spinarea lucioasă de pește răsucește-n poarta memoriei cheia atelierului orb de corb... iau cupa de lângă brăduțul lui Moș Crăciun și-o lovesc, scurt, de-un drum... am furat din sferă pana și m-am apucat de carte... scârțâia scrijelitura, hașuram umbra mărunt, până-n pragul primăverii conducea omul cărunt... ... urmele tale roșii pe albul zăpezii din Timișoara..... pe 18 dimineața tata ne-a spus să rămânem acasă, că la Timișoara este revoluție. Credeam că-i o metaforă, întrucât în noaptea de 17 spre 18 a tunat și-a fulgerat ca vara... și ne-a spus că gara-i păzită și nu se intră-n cetate... am zis că suntem anunțați că venim și dacă cei de acolo nu au sunat înseamnă că sunt semne bune... Aici, între durere și părere... între tăcere, gând și Infinit, e locul strâmt și-i adiere... și-n neglijența orei, e loc pentru sfârșit...

(Constanța, 18 decembrie, 2007)