Dimineața veniseră niște inși ciudați care se căzneau să-mi prindă șerpii. Unii în lănci de lumină, alții în lănci de scârbă. (Iar s-au desfrunzit castanii, teii, prunii și salcâmii. De departe latră câinii). În nările mele freamătă nopțile cu fân și alge. Þipătul pescărușului se oprește-n zidul tău alb...

Vânt, ploi, vânt și-o singură clipă de liniște. Picătura de liniște invelită cu atâta neliniște că nimeni nu o poate ghici. Reiau scrisoarea. Cum îți ziceam, dimineața veniseră niște inși să-mi prindă șerpii. Unii în lănci de lumină, alții în lănci de scârbă. Primii, porniți să scape fluturele, ceilalți să-și scape scârba prin scârbă. Spițerul cumpără șerpii pentru veninul lor, cu care lumea ar putea fi tămăduită de dragoste și de ură. Dar șerpii mei nu se lăsau prinși. Prin curțile străzii fără capete se risipeau pe țărm, în nopțile cu lună vărsându-și veninul în mare...

Încă mă joc cu bila și clepsidra, în Tymp ce ție-ți crește piramida...


È›