În ziua aceea, o fetiță timidă de treisprezece ani se hotăra să rămână după ora de română pentru a strecura pe biroul profesorului trei file de hârtie pline de versuri bătute la mașină... proful de română - guru-ul intangibil al fetiței - se zicea c-ar fi cam nebun...De la prima oră, atmosfera amfiteatrului unde se ținea cursul de română îi amuțise pe toți: sala imensă, în trepte, cu draperii vișinii grele și prăfuite, parchetul vechi, nelustruit, pătat și scobit pe alocuri, care scârțâia la fiece pas, și mai ales mirosul de cretă albă! Praful de cretă plutind ușor în aer, pe dârele subțiri de lumină, coborând înspre catedră...
Așezată la mesele imense din fundul încăperii, privirea-i cerceta contururile minuscule de pe catedra profesorului, călimări cu cerneală albastră ale căror dopuri cauciucate scârțâiau când le deschideai, un pick-up cu capac transparent, un teanc de discuri de vinil cu coperțile deșirate pe la colțuri și majoritatea scrise cu caractere chirilice, și cărți, multe cărți...
Ferestrele înalte dădeau spre terenurile de sport mari și amorfe: gri, beton și două porți de fier... De câte ori venea cu colegii la ora de română, privirea Carlei era afară, așteptând fulgii de nea... precum un an în urmă, când lucruri înspăimântătoare se petrecuseră; lucruri despre care ei, copii, încă nu puteau să vorbească, cei mari știau cu siguranță mai multe despre Revoluție.
Chinuiți de conjugări și declinări, intimidați de privirea vulturească, ascuțită, ce te țintuia pe sub sprâncenele stufoase, de-abia îndrăzneau să-l priveasă în ochi; ieșeau la tablă mai mult înghiontiți, și nu rareori vedeai câte un zar alb de cretă zburând către vreun "neghiob", șfichiuindu-i prin părul de la ceafă.
De la el Carla își amintea mereu că, pentru a umple perfect un stilou cu cerneală, rezervorul trebuie presat scurt de zece ori, nici mai mult nici mai puțin, în timp ce penița suge lacomă din călimară. Metoda se avera de fiecare dată eficace!
Iar limba română - ce clară și frumoasă apărea în logica cursurilor lui!
Uneori, dacă prevedeau vreo umbră de indispoziție pe fața disimulată sub barba gri, se așezau cuminți și tăcuți la locurile lor și știau: ora asta vor asculta Bach sau Mozart. Din când în când draperiile vișinii erau aproape complet trase de-o parte și de alta a ferestrelor, doar câte un colț scăpând neglijent din inelele lucioase de sârmă, și privirile se aglomerau acolo sus, să ghicească sclipirile ploii de afară pe geamul înalt.
Ceva ciudat se întâmpla cu lumea din jur - începeau micile businessuri, căratul de cuie, alune, mașini de tocat carne, cuțite, discuri de vinil - aduse din Ucraina și vândute prin fața magazinului central sau printre tarabele din piață. La școală unii copii începeau să afișeze câte o pereche de jeans sau de adidași albi cu talpă groasă și dungi colorate...
Însă pentru Carla ritmul rămânea zilnic același: de două ori pe săptămână orele de pian cu "domnișoara" Silvestri, care venea mereu îmbrăcată cu o fustă de stofă sau un pantalon la dungă, drept și puțin evazat peste tocurile cui elegante, întotdeauna coafată cu bucle a la Jane Fonda, cu ochii fardați în culori "solzi de șarpe" și lăsând în încăperea mică un parfum ușor amestecat cu aromă de țigări Kent.
În fața pianului Carla își făcea cel mai puternic simțită personalitatea reținută, interiorizată, incapabilă să-și exprime sănătos și animalic emoțiile, așa că adesea răbufnea într-un plâns nervos, de ciudă, de neputință de a se exprima mai ușor... era spaima că "domnișoara" va fi nemulțumită, că va fi din nou comparată cu Ella. "Domnișoara" avea alți elevi preferați, printre care un privilegiat, bine-nțeles, un pianist cu nume și înfățișare de prinț arab - ce se putea mai perfect?- pe care ea nu l-a cunoscut decât mult mai târziu, peste ceva ani, prin intermediul cronicilor muzicale pe care le semna săptămânal pianistul într-o publicație de provincie.
-----va urma---------