ÃŽntuneric. Frig.

Mâncare – o singură dată pe zi, niște bucăți de pâine într-o zeamă rece.

Apă - deloc. Doar cea din supă.

Frig. Foarte frig.

Pereții sunt reci și vâscoși la atingere. Încerc să explorez încăperea, în beznă, cu ochii inchiși. Așa măcar mă iluzionez că eu creez întunericul. Dacă îi deschid, înnebunesc. Mai bine îi las inchiși. Poate mâine … Sau azi? Nici nu știu câte zile au trecut de când sunt aici. Sau săptămâni? Număr în gând clipele și le împart in minute, și minutele în ore și orele în zile dar le-am pierdut șirul. Nu mai știu ….

Ușa se deschide brusc. Știam că e acolo, am simțit-o când pipăiam pereții. E rece și ea ca și restul. Metal înghețat. Când am atins-o prima dată, m-am zgâriat în ceva și am simțit cum sângele își dă drumul. Oricum, nu mai contează. Lumina de afară imi zgârie retina și mă face sa clipesc des. Îmi acopăr ochii. Nu mai suport lumina. Oare chiar așa de mult timp a trecut?

Simt cum sunt prins și târât de brațe pe un coridor lung și pe niste scări interminabile. Picioarele mi se lovesc de scări. Ma dor. Dar prefer durerea întunericului. Gardienii m-au lăsat jos. Sunt într-o cameră largă, cu lumină puternică. Albă. Încerc să deschid ochii. Îmi lăcrimează puternic. Reușesc să-i țin deschiși câteva secunde. Nu văd decât alb. Peste tot. Aud ușa trântindu-se. Rămân intins pe jos.
Liniștea mă distruge. Nu aud nimic și în creier simt cum mă apasă liniștea. Încerc să cânt. Orice imi aduc aminte. Cânt tare, strig. Poate mă aud. Ei, și ce? Nu mă interesează. Acum pot ține ochii deschiși. Sunt fericit. Mă uit prin încăpere. Goală. Doar într-un loc, pe un perete, o pată neagră. Mă apropii. Pipăi peretele. Este o gaură in perete. Nu!

Nu mai vreau să îmi amintesc de negru, de întuneric și de frigul de acolo. Mă așez jos, cu spatele lipit de perete. E cald și bine aici. Sunt chiar recunoscător gardienilor mei. Am scăpat de frig. Și e lumină. Dar e atat de alb….

Închid ochii și încerc să adorm. Prin ochiul negru de lângă mine simt o adiere. Rece. Mă mut de acolo, în cealaltă parte a încăperii. Lângă ușă. Să fiu pregătit.

Ușa se deschide brusc. Știam că e acolo. O vedeam. Un gardian intră și îmi lasă aceeași farfurie cu supă. Mănânc repede și apoi las farfuria lângă ușă. Mă gândesc. Număr din nou. Dar de fapt, merită? Oricum, nu contează. Rana de la mână s-a vindecat, aproape. O coajă subțire a acoperit zgârietura. Sunt bucuros acum. Încep din nou să cânt. Și să strig. Și să urlu. Am obosit. Mă trântesc pe jos și plâng. Mult. Nu mai știu de ce. Dar știu că nu pot altfel. După un timp, mă liniștesc. Adorm.

Azi incep să explorez pereții. Încet, fără grabă. Pipăi cu degetele. Pereții sunt calzi și lucioși. Aș vrea să pot scrie. Nu am cu ce. O să le cer gardienilor.

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porție in acea zi. Nu o să le mai cer de acum nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la întunericul de dincolo. Era răcoare acolo…

Azi mă apropii din nou de ochiul negru. Este singurul lucru interesant din încăpere. Încerc să privesc prin el. E negru, mai negru ca noaptea. Dacă nu aș fi simțit curentul de aer, aș fi crezut că este doar o pată neagră. Nu este. Este o gaură în perete. Știu, am verificat. Cu degetele. Marginile sunt perfect lucioase. Îmi strecor mâna înăuntru. La fel. Lucios. Puțin mai rece ca pereții albi. Răcoarea se simte. Stau lângă gaura neagră și respir aerul răcoros. E din ce in ce mai cald. Oare de ce m-au mutat aici?

Ușa se deschide brusc. Primesc farfuria. O iau și o golesc imediat. Îi iubesc pe gardienii mei. Sunt fericit când imi aduc farfuria. Acum știu. O zi este intervalul dintre farfurii. E bine. Dar e foarte cald. Oare de ce?

Ochiul cel negru mă atrage. Mă apropii din nou. Cu grijă, îmi bag mâna înăuntru. Deocamdată, doar palma. E bine. Nu se întâmplă nimic. Mâine o să continui.

Azi am incercat să ajung la capătul găurii. Nu am ajuns. Mi-am băgat toată mâna. Degeaba. E la fel. Lucios, mai rece decât în încăpere. Unde e tot mai cald. Simt că nu pot respira. Aerul e fierbinte. Stau lângă ochiul negru și respir adierea răcoroasă. Mă gândesc la întunericul de dincolo. Ce bine era! O să le spun să mă ducă înapoi. Mâine o să le cer să mă mute inapoi!

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porție în acea zi. Nu o să le mai cer nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la intunericul de dincolo. Era răcoare acolo. Era bine…

Mă uit la ochiul negru. Simt că mă privește și el. Incerc să mă concentrez. Dacă aș putea să mă micșorez, poate aș reuși să intru acolo. Căldura din încăpere îmi inundă creierul. Fierbe.

Știu. O să reușesc. De azi, nu mai mănânc nimic. Căldura din încăpere o să facă restul. Nu o să mă mai apropii de ochiul negru. Până ce voi fi pregătit. Până ce voi reuși. Trebuie să reușesc.

Întunericul de dincolo mă așteaptă.

14.08.2003
Marius Damian