agonia francais v3 |
Agonia.Net | Règles | Mission | Contact | Inscris-toi | ||||
Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial | ||||||
|
||||||
agonia Textes Recommandés
■ Magnolia
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par carmen nicoara
Nu e deloc greu de imaginat că Ovidiu, spre deosebire de noi, se va fi uitat cu antipatie la apele acestei mări. Mai ales iarna. În timp ce viscolul se năpustea peste Tomis, însoțit de urletele lupilor, va fi visat, probabil, cu inima otrăvită de tristețe, la petrecerile Romei care-l răsfațase, cândva, și care, pe măsură ce treceau anii, îl uita, nerecunoscătoare. Și va fi suferit, cred, chiar mai mult decât de frig, din pricină că viața continua fără el. Rafinatul care inițiase protipendada Romei în "arta de a iubi" a învățat aici să urască și să-și ascundă ura în înfocate declarații de dragoste pentru Augustus. L-a lingușit pe împărat în scrisori ipocrite trimise prietenilor, l-a preamărit, în speranța că vorbele sale vor ajunge la urechile lui Augustus și îi vor smulge iertarea, apoi, după moartea lui Augustus, a făcut același lucru cu Tiberiu. Cei douăzeci și cinci de ani petrecuți de Ovidiu printre geții cu bărbi ciudate au fost, cu siguranță, o lungă așteptare, întreruptă, din când în când, de crize de deznădejde, căci nici o corabie nu-i aducea vestea pe care o dorea.
O pornesc de-a lungul plajei spre gardul fostei reÈ™edinÈ›e a lui CeauÈ™escu. Am observat că nu s-a schimbat aproape nimic "acolo", în afară de faptul că panourile pe care scrie "acces interzis" sunt acum fosforescente, ca să le vezi È™i noaptea. ReÈ™edinÈ›a e păzită în continuare de jur-împrejur. Pe oriunde încerci să te apropii, te izbeÈ™ti de o poartă încuiată, de un avertisment sau de un jandarm înarmat care-È›i porunceÈ™te scurt să-È›i vezi de drum. Misterul "spaÈ›iului interzis" a căpătat, însă, ceva decrepit. N-am văzut pe nimeni care să înlăture gunoaiele È™i spuma murdară pe care valurile o aruncă la țărm. In schimb, pescăruÈ™ii se adună în cârduri pe plaja degradată acum de dejecÈ›iile mării. Moțăie la soare, siguri că nu-i deranjează nimeni. Sunt bine păziÈ›i. Jandarmul care stă deasupra, lângă o gheretă cenuÈ™ie, veghează ca nici un curios să nu treacă gardul de sârmă, retras, față de vechea "graniță", cu vreo cincizeci de metri. Pe dig, patrulează un jandarm cu pistol mitralieră. Când se plictiseÈ™te, azvârle cu pietricele în mare. Fantoma lui CeauÈ™escu a devenit "obiectiv militar". Dacă aÈ™ fi un "barbar" autentic, n-ar trebui să văd în acest "domeniu rezervat" un fel de "Romă"? Mutatis mutandis, evident. Zidurile aureliene au devenit gard metalic. Pretorienii au devenit jandarmi. Iar eu stau, după ce am ieÈ™it din apă, ante portas. Fructul oprit, chiar dacă e putred, atrage. Cineva se plânge pe terasă că nu mai poate scrie în absenÈ›a cenzurii. Teama de cenzură îl stimula. ÃŽl făcea să caute mijloacele prin care o putea păcăli. O aluzie curajoasă strecurată printre rânduri stârnea admiraÈ›ia cititorilor. Acum, pe cine mai interesează curajul? Tocmai opreliÈ™tile au stimulat forÈ›ele creatoare. Concluzia ar fi că sperietoarea cenzurii ne-a adus imense servicii! Ne-a silit să fim asemenea lui Ulise, abili, ne-a obligat să învățăm cum se construieÈ™te un cal troian. Ne-a ajutat să bolborosim ca Pythia. Ce profesor de ambiguitate mai bun decât cenzura puteam avea? Acum, am rămas, nu-i aÈ™a? fără profesori. Putem spune ce vrem. Drept care ne-am trezit într-o curioasă lehamite. Ce rost mai are să scrii, dacă marea ocazie de a deveni peste noapte un Soljenițîn a trecut? ÃŽn epitaful pe care l-a dictat, puÈ›in înainte de a muri, cu rugămintea de a fi aÈ™ezat pe mormântul său, Eschil spunea că tufiÈ™urile de la Maraton È™i perÈ™ii "cu părul lung" l-au cunoscut bine. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a ajuns la forme demente? Și nu e singurul lucru de neconceput azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va dezmoÈ™teni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg È™i a cerut să fie pus sub interdicÈ›ie, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulÈ›umit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoÈ›it până acasă în semn de admiraÈ›ie. Dar se pot da, È™tiu, È™i alt fel de exemple. ÃŽntr-o dimineață, atenienii au ieÈ™it pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neÈ™tiind că era el, rugându-l să-È™i scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiÈ›i pe Aristide în surghiun? Þi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surâs trist È™i ar fi înscris pe scoică numele său, aÈ™a cum i se ceruse... N-aÈ™ vrea, prin urmare, să fiu crezut mai naiv decât sunt. ÃŽn fapt, È™tiu că timpul antic nu era mai bun decât cel de azi. InchiziÈ›ia creÈ™tină a avut È™i o versiune păgână. Grecii făcuseră din "impietate" un delict grav, pasibil de pedeapsa cu moartea, È™i nu puÈ›ini au fost cei acuzaÈ›i. Giordano Bruno È™i Galilei s-au numit în antichitate Socrate, Anaxagora, Euripide È™i Aristotel. Protagoras, după ce a afirmat în public, într-o zi, că nu există decât adevăruri subiective È™i că, deci, oricine poate opune adevărului comun un altul, propriul său adevăr, a fost alungat din Atena, iar cartea sa Despre zei a fost arsă în piață. Pe Anaxagora, nici prietenia cu Pericle nu l-a pus la adăpost. A fost acuzat È™i el de erezie, de "impietate" ("defăimare", s-ar zice azi) È™i chemat în faÈ›a unui tribunal unde opera sa Despre natură, devenită suspectă, a fost întoarsă pe toate feÈ›ele pentru a se stabili ce-a vrut să spună filosoful acesta care nu se referea niciodată în carte la Zeus, ceea ce, în ochii juraÈ›ilor, reprezenta o prezumÈ›ie de vinovăție. Numai fuga l-a ferit să cunoască soarta lui Socrate. ÃŽmpotriva lui Aristotel s-a formulat aceeaÈ™i acuzaÈ›ie: impietate. Iar metoda folosită de tribunal a fost, de asemenea, aceeaÈ™i (utilizată la noi de cenzură fără să i se cunoască vechimea): fraze scoase din context, în care erau găsite tâlcuri ireverenÈ›ioase. "Nu vreau ca Atena să se murdărească de un alt delict împotriva filosofiei", ar fi spus Aristotel, fugind din cetate, dar se pare că Atena nu se speria de o asemenea teribilă perspectivă; l-a condamnat la moarte în contumacie. Euripide È™i-a susÈ›inut ideile cu prudență. Din când în când, a întrerupt un raÈ›ionament periculos pentru a da corului posibilitatea să înalÈ›e un imn lui Dionysos. A făcut chiar mai mult decât atât. Când, în reprezentaÈ›ia cu Hippolit, eroul a declarat pe scenă: "Da, limba mea a jurat, dar inima mea a rămas liberă" È™i spectatorii, indignaÈ›i, au vrut să-l linÈ™eze pe actor, dramaturgul s-a prezentat pe scenă, să-i calmeze, să-i roage să aibă răbdare, fiindcă, vor vedea, Hippolit va fi pedepsit pentru acest sacrilegiu. TotuÈ™i, nimic n-a potolit ura conservatorilor. La È™aptezeci de ani, lui Euripide i s-a intentat un proces, fiind învinuit de impietate. Până la urmă, a fost achitat, însă primirea ostilă de care a avut parte următoarea sa tragedie l-a silit să priceapă că era mai bine să părăsească Atena. Platon, încercând să-l apere pe Socrate, n-a putut-o face din pricina urletelor gloatei. Fidias a trebuit să plece din Atena după un scandal în care a fost învinuit că È™i-a însuÈ™it o parte din aurul È™i din fildeÈ™ul destinate statuii criselefantine a Athenei. Mitologia dezvăluie È™i ea zone mai puÈ›in olimpiene ale sufletului grec. Adonis s-a născut dintr-un incest. Ajax a necinstit-o pe Cassandra chiar în templul zeiÈ›ei înÈ›elepciunii. Agamemnon e ucis de o soÈ›ie adulterină, Helena se întoarce pocăită în braÈ›ele lui Menelau după ce a provocat dezastrul Troiei, Artemis, insensibilă È™i frigida, îi pedepseÈ™te pe cei care încearcă să se apropie de ea. Dragostea unică, romantică È™i neconsolată, care îi va provoca râsul lui Don Juan, n-a găsit mai mult respect la antici. Ulise nu se grăbeÈ™te deloc să ajungă la Penelopa, iar femeile trace s-au simÈ›it ofensate de fidelitatea lui Orfeu. Domnii specialiÈ™ti se vor încrunta. Dacă È™tiu că, vorba lui Byron, orice timp devine bun când devine antic, cum îmi mai întreÈ›in romantismul? Foarte simplu. Ca într-o bibliotecă în care păstrezi doar cărÈ›ile care te interesează, în reveriile mele antice nu sunt obligat să suport vecinătăți care îmi displac. ÃŽn ele (spre deosebire de "actualitate") pot alege numai ceea ce îmi convine. Și e suficient să mă imaginez pe vremea lui Praxitele, într-una din cele două împrejurări (serbările de la Eleusis È™i cele organizate în onoarea lui Poseidon) când toată gloria masculină a Atenei ieÈ™ea pe plajă, s-o vadă pe Frina îmbăindu-se goală, sau să-mi amintesc cum îi transforma Circe în porci, cu o baghetă vrăjită, pe unii (pe care i-aÈ™ putea indica eu) pentru a mă vrea, în clipa aceea, "antic". Habar n-aveam, până acum, că marea înfloreÈ™te. Unul care se pricepe mi-a explicat că fenomenul de înflorire a mării se datorează Exuvinllei cordata, o algă micuță, cochetă, brun-roÈ™cată, foarte prolifică. Azi, marea a căpătat această culoare. După curenÈ›ii reci, e al doilea ghinion. ÃŽn faÈ›a acestei mări înflorite, nu prea îmi vine să intru în apă. ÃŽncerc, cu gândul că nu-mi pot îngădui să las nici o zi fără "turele" obiÈ™nuite, dar Exuvinlla cordata, cocheta algă brun-roÈ™cată care a pus stăpânire pe mare, mă agasează È™i renunÈ›. Noroc că "înflorirea" mării n-a durat mult. Acum, apa È™i-a recăpătat culoarea obiÈ™nuită. Și are o temperatură optimă ca să te decizi greu să fii chibzuit. I-am povestit doctorului C, aseară, pățania mea cu hemoragia. Mi-a luat tensiunea. E bună. Dar mă urmăreÈ™te gândul că È™i mama È™i sora mea au murit în urma unei congestii cerebrale. Asta mă determină să fiu precaut. Nu mai dorm pe plajă, ca altădată. Am grijă să nu stau prea mult la soare, deÈ™i, de fiecare dată când mă ridic de pe nisip È™i mă îndrept spre scara de ciment care urcă pe faleză, mă surprind că întorc capul, cu dorinÈ›a de a mai face o baie. Apa e mai îmbietoare atunci. StrăluceÈ™te, ameÈ›ită parcă de lumina amiezii. Trebuie să-mi spun, energic, că întârzii la masă, pentru a-mi continua drumul. Oricum, dacă noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capodopera Lui. Din patru elemente (apă, soare, nisip, aer), nimic mai mult, se creează, prin nu È™tiu ce mister, o magie È™i o mitologie. Nu cunosc un peisaj care să fie atât de simplu È™i, în acelaÈ™i timp, de un desfrâu luminos. Un pescăruÈ™ trece, deasupra, È›ipând. PluteÈ™te elegant, graÈ›ios, desenând o hieroglifă deasupra mării, apoi se întoarce. Gata, a dispărut în spatele meu. Cerul e, acum, de un albastru spălăcit. Dacă se poate înÈ›elege mai bine ca oriunde, aici, teoria lui Empedocle despre cele patru elemente fundamentale, apa, focul, aerul È™i pământul, cu siguranță, plaja n-ar fii un bun amfiteatru pentru prelegeri de metafizică. Aici trupul devine singurul adevăr. Dar cu atât mai uÈ™or consimÈ›i că Afrodita putea ieÈ™i numai dintr-o mare. Dar nu din spuma mării, cum am învățat! După o aluzie a lui Hesiod, Afrodita a țâșnit din spuma risipită în jurul mădularului mutilat al lui Uranos, castrat de fiul său Cronos, pentru a-l uzurpa. Mădular azvârlit în mare. Ceea ce înseamnă că zeiÈ›a dragostei nu s-a născut din dragoste, ci din moarte È™i crimă. Poate de aceea clipa supremă a voluptății are un gust de moarte. Prin ultima clasă de liceu, mi-a căzut în mână o broÈ™ură hărtănită unde un misogin explica pe larg bărbaÈ›ilor de ce trebuie să se ferească de "emisarele diavolului". ÃŽn ea, femeia era ocărâtă în fel È™i chip, socotită o sămânță de nenorocire, rădăcină a tuturor pierzaniilor, principala greÈ™eală a lui Dumnezeu, fagure de miere È™i venin, o nenorocire râvnită, rău dulce, spadă care străpunge È™i inima înÈ›elepÈ›ilor, o ființă predestinată răului, în faÈ›a căreia nici o măsură de prevedere nu-i de prisos deoarece săgeata privirii ei îi doboară È™i pe cei mai viteji bărbaÈ›i etc. "Vitejii" bărbaÈ›i erau avertizaÈ›i să se ferească mai ales de femeile frumoase È™i surâzătoare care sunt cele mai primejdioase. Li se atrăgea atenÈ›ia că de la magiciana Circe, prima femeie fatală, la periculoasele frumuseÈ›i moderne, femeile au căutat prin cele mai viclene mijloace să devină arma principală în acest război la sfârÈ™itul căruia bărbatul este fie învingător, liber È™i singur, fie învins, prizonier È™i îndrăgostit. Numai în pustiu asceÈ›ii puteau fi siguri că nu vor fi biruiÈ›i. Dar È™i acolo cu condiÈ›ia să-È™i supravegheze bine visele È™i să-È™i reprime ruÈ™inoasele momente de slăbiciune. Sprijinindu-se pe mărturiile unor bărbaÈ›i învățaÈ›i È™i chiar sfinÈ›i, autorul broÈ™urii dorea cu înverÈ™unare să apere "vitejia" masculină de perspectivele înfrângerii È™i să demaÈ™te momeala folosită de diavol pentru atragerea spiÈ›ei bărbăteÈ™ti în Infern, dar "vitejia" aceasta arăta foarte prost în demonstraÈ›iile lui. Ea nu reuÈ™ea decât să-mi trezească dorinÈ›a de a mă lăsa "corupt", pregătindu-mă să descopăr că misoginismul e cea mai rea soluÈ›ie pe care o poate găsi un bărbat. E adevărat că femeile oferă, uneori, bărbaÈ›ilor mai mult decât pot ei să primească. Bărbatul nu e în stare, se pare, să preÈ›uiască aÈ™a cum se cuvine norocul de a primi în dar, e mândru numai de victoriile sale. ÃŽn subconÈ™tientul său, dragostea e o luptă. O luptă în care, se înÈ›elege, există un învingător È™i un învins (când nu se distrug amândoi). ÃŽntrebarea e: cine e mai câștigat? învingătorul sau învinsul? Dar problemele acestea ni le punem totdeauna prea târziu. Uneori, suport greu faptul că sunt singur, aici. ÃŽn doi, e altceva. "Doi" reprezintă, deja, "o lume". Nu-È›i mai trebuie nimeni. Singur, am, uneori, senzaÈ›ia că fac figuraÈ›ie într-un spectacol: la masă, pe plajă, pe terasă. BărbaÈ›ii, domnilor, vorbesc cu indulgență despre frumosul Paris. Căci bărbaÈ›ilor nu le plac seducătorii. Văd în ei niÈ™te concurenÈ›i posibili. Probabil, de aceea am văzut in graba cu care soÈ›ia încornoratului Menelau i-a dat lui Ulise informaÈ›iile necesare pentru cucerirea Troiei un semn că ea se cam plictisise lângă cel căruia îi sărise în braÈ›e. Faptele de arme ale chipeÈ™ului Paris, inclusiv uciderea lui Ahile, mi s-au părut È™i ele neconvingătoare. Treabă de È›intaÈ™ abil, care nu cere cine È™tie ce vitejie. ÃŽn plus, È™terpelindu-i lui Menelau nu numai soÈ›ia, ci È™i o parte din tezaur, feciorul mai mic al lui Priam ne obligă să-i suspectăm È™i sentimentele. ÃŽn schimb, nu simt nevoia să mi se explice de ce Epicur recunoÈ™tea, fără să se jeneze, că o bună parte din teoriile lui i-au fost inspirate de o femeie frumoasă sau de ce Sofocle era îndrăgostit È™i la optzeci de ani. Nu m-am mirat deloc aflând că o frumuseÈ›e celebră, pentru care È™i-au pierdut capul Miron, Demostene È™i Aristip, a impresionat atât de mult Atena masculină, încât, la moartea celei adorate, au fost organizate funeralii ca pentru un om de stat sau un mare general. Pindar a concurat, ni se spune, de cinci ori pentru un premiu de poezie È™i tot de atâtea ori a fost învins de rivala sa care avea un argument mai puternic decât poezia în ochii juriului: frumuseÈ›ea ei. Și încă mai semnificativ e, poate, ce povesteÈ™te Plutarh; că, atunci când la Milet a izbucnit printre femei o epidemie de sinucideri, autoritățile au curmat-o într-un mod pe cât de simplu, pe atât de original, ordonând ca trupurile victimelor să fie expuse goale într-un loc public. Ideea că ar putea fi văzute într-o postură dezavantajoasă È™i cu grimasa morÈ›ii pe față le-a speriat pe femeile din Milet mai rău decât orice. ÃŽntr-un proces, avocatul care o apăra pe Frina s-a mulÈ›umit să dea, puÈ›in, la o parte tunica elegantă a clientei sale pentru a arăta juraÈ›ilor cât de frumos era sânul aflat dedesubt. Puteau condamna aÈ™a ceva? JuraÈ›ii au privit È™i au pronunÈ›at, apoi, achitarea. Tot Frina ar fi propus, se zice, cetății natale, adică Thebei, să-i reconstruiască pe cheltuiala ei zidurile împrejmuitoare, cu condiÈ›ia să fie înscris în fortificaÈ›ii numele său. Theba a refuzat, socotind că nu-È™i putea îngădui să glorifice o hetairă, dar Praxitele nu s-a sfiit să facă iubitei sale o cinste È™i mai mare, imortalizând-o în marmură. Cea mai romantică victorie a frumuseÈ›ii am găsit-o, însă, unde mă aÈ™teptam mai puÈ›in. La Pitagora. Și nu rezist să nu rememorez câteva date bine cunoscute. ÃŽn Egipt, Pitagora a fost iniÈ›iat în secretele lor de preoÈ›ii de la Memfis. După aceea, în Babilon, a putut compara zidurile, largi, pe care puteau merge alături două care È™i templele moÈ™tenitorilor lui Zoroastru, unde se făcea întuneric în plină zi, iar lămpile se aprindeau de la sine. La Delfi a stat un an, înconjurat cu respect de preoÈ›ii lui Apolo, cărora le-a povestit despre misterele zeiÈ›ei Isis È™i despre magii chaldeeni. Era atunci în floarea vârstei, purta o mantie albă, strânsă după moda egipteană, È™i o fâșie de purpură îi încingea fruntea. De acolo a plecat la Crotona, unde a întemeiat faimoasa sa È™coală. Clădirea, albă, strălucea în afara oraÈ™ului, pe o colină ce domina golful. Se zărea de departe, printre chiparoÈ™i, măslini È™i nenumărate portice. Pe soclul statuii lui Hermes, de la intrare, scria: "Profanii, înapoi!" DimineaÈ›a, când soarele se ridica din valurile mării, tinerii novici intonau un imn închinat lui Apolo È™i executau un dans. Apoi, se spălau È™i se plimbau în tăcere, reculegându-se pentru lecÈ›ia de dimineață care se prelungea la umbra marilor copaci din pădurea sacră. La amiază, se făcea o rugăciune adresată eroilor È™i geniilor binevoitoare. După-amiaza era consacrată exerciÈ›iilor de gimnastică, studiului È™i meditaÈ›iei, iar seara se închina un imn pentru Jupiter, Minerva È™i Diana, în timp ce sub cerul liber, pe un altar, ardeau smirnă È™i tămâie. Ce zi curată, limpede ca un izvor! mi-a venit să exclam. Cu atât mai neplăcută a fost surpriza să aflu că È™coala lui Pitagora era, în realitate, ceva între fortăreață, închisoare È™i mănăstire. Novicele trebuia să respecte regula celei mai desăvârÈ™ite tăceri. N-avea voie să râdă, nici să discute învățăturile primite ori să exprime vreo îndoială. De aceea i se arăta o statuie înfășurată într-un lung văl, cu un deget pe buze: muza tăcerii. ObiecÈ›iile, nedumeririle erau interzise. Discipolilor li se cerea să urmeze o dietă riguroasă, din care erau excluse vinul, carnea È™i ouăle, să dispreÈ›uiască dragostea, să primească învățăturile cu smerenie, ca pe niÈ™te porunci, È™i să mediteze la ele. Pitagora vroia să fie venerat ca un zeu. Unui discipol, care l-a întrebat când îi va fi îngăduit să se apropie de o femeie, i-a zis ironic: "Când te vei fi săturat de liniÈ™te". Toată învățătura lui Pitagora nu i-a folosit, însă, la nimic când, la bătrâneÈ›e, a descoperit, în sfârÈ™it, pasiunea. La È™aizeci de ani, misoginul Pitagora, ce nu punea nici un preÈ› pe sentimente È™i-È™i învăța discipolii să nu cedeze plăcerii decât atunci când vor fi gata să consimtă că erau niÈ™te creaturi inferioare, s-a îndrăgostit de una dintre discipolele sale, o fată de o mare frumuseÈ›e, cu care s-a căsătorit. Nu cunosc o dovadă mai clară că eroii lui Corneille, cu pretenÈ›ia lor de a È›ine în frâu pasiunea, sunt pseudo-clasici. Am avut o noapte rea. Abia spre dimineață am adormit. Afară plouă. Azi, n-am nici o È™ansă să mă simt "la mare". Nisipul de pe plajă e ud. Oribilă vreme! Undeva, la malul memoriei, valuri nevăzute aruncă, parcă, resturi dintr-o altă viață... reală? ireală? nu È™tiu... un covor roÈ™u, imens, pe care È›opăie comic o maimuță... o tufă de dafin înflorit, la umbra căreia un bătrân își curăță plăgile de la picioare, în vreme ce, puÈ›in mai încolo, avansează, stârnind praful roÈ™cat, o procesiune... o femeie îmbrăcată în negru È™i tânără îmi explică a suta, a mia oară, acelaÈ™i lucru... ÃŽi spun, jenat, că nu e nevoie, mă descurc singur... nu mă onorează cu nici un răspuns în afară de o ridicare din umeri care ar putea să însemne "mă rog, cum doriÈ›i" È™i se aÈ™ează pe o piatră, la umbră, lăsându-mă să mă depărtez... o curte pietruită, pustie, unde, din gura È™tirbă a unui satir de marmură, se scurge, ca un fir de salivă, apa puÈ›ină È™i tulbure... o cărare pe care trec capre, căutând iarba rară, lângă o livadă de măslini... doi È™erpi dormind înlănÈ›uiÈ›i, la soare, pe pietre... apoi, pisicile de care vorbeÈ™te Plutarh, parfumate È™i culcate în paturi somptuoase, ducând o viață de zei... È™i iarăși mă revăd în biserica din Lisa, lângă tatăl meu, privind spre uÈ™a altarului de unde apare, înalt, uÈ™or gârbovit È™i cu o bărbuță albă, bătrânul preot Alexandru Popa, care mi-a pus în mână prima carte de mitologie, scrisă de fratele său, Gheorghe Popa Lisseanu... Un pocnet. NiÈ™te vorbe răstite. Mă scol să închid uÈ™a ce dă spre balcon. ÃŽi voi lăsa pe contemporanii mei să se certe, să se înjure după pofta inimii È™i să aÈ™tepte ce vor. Pe mine, îi rog să mă scuze. Eu nu mai aÈ™tept nimic. Nu mă mai interesează războiul cu alÈ›ii. ÃŽmi ajunge singurul război în care mai am, probabil, ceva de spus. Războiul cu mine. Am vorbit despre frumuseÈ›e. Dar È™i aici trebuie aduse niÈ™te corecturi pentru a nu cădea în greÈ™eala specialiÈ™tilor care, văzând în greci un "popor estet", uită că în Olimp iubirea nu atinge niciodată extazul sau nefericirea. Iubirile zeilor greci au mereu ceva de alcov banal. Zeii aceÈ™tia, care imită tot ce văd la oameni, se comportă ca niÈ™te a-manÈ›i mediocri. Ei cunosc amorul, nu dragostea. Nu trec niciodată de limitele unei împreunări. ÃŽn această privință, au fost mereu inferiori muritorilor. Nici măcar Afrodita n-a trăit o dramă erotică reală. Căsătorită cu Hefaistos, e, de mai multe ori, adulterină. Are tot felul de aventuri, cu zei È™i muritori, fiind surprinsă È™i în flagrant delict de infidelitate conjugală. Dar toate acestea sunt amoruri fulgerătoare È™i infidelități de duzină. Marile poveÈ™ti de dragoste ale omenirii o pun pe Afrodita într-o condiÈ›ie lamentabilă, de midinetă care-È™i exploatează farmecele. Spre deosebire de zei, noi amestecăm dragostea cu disperarea. O dată mai mult, înÈ›eleg de ce iubesc marea cum iubeÈ™ti o femeie. Dar o iubesc È™i ca pe un loc de exil. Căci marea n-are vârstă. Ea nu e din nici un secol. Și n-are amintiri. Uneori, mă simt chiar puÈ›in caraghios aici cu specialitatea mea de "rentier" al memoriei. ÃŽn timp ce privesc stâncile umede È™i aproape negre, înălbite de spumă când valurile (marea e agitată, azi) se izbesc de țărm, fac calculul zilelor acestei vacanÈ›e. Zeilor, zice Vergiliu, le plac numerele neperechi. Și poate că nu glumea. Parcele erau trei. Moirele, tot trei. Muzele, nouă. Dar cel mai plăcut urechilor divine pare să fi fost "È™apte". Minunile lumii antice au rămas È™apte, în ciuda încercării lui Plutarh de a le spori numărul la È™aisprezece. De aceea, s-ar fi cuvenit, poate, să vin aici È™apte zile, împăcând È™i prudenÈ›a È™i nevoia de mare. Dar era prea puÈ›in. Nu mă pot sătura de mare într-o singură săptămână. Trebuie să-mi asigur acum o rezervă de recunoÈ™tință pentru tot restul anului. E foarte important pentru cineva care a descoperit că aproape toate certitudinile sale s-au fisurat. La iarnă (din pricina iernilor când am suferit de frig, am ajuns să detest chiar zăpada proaspătă, curată), mă voi gândi la dimineÈ›ile acestea în care trebuie să fac un efort ca să rămân în cameră. E ceva sfâșietor de frumos în spectacolul unei mări incendiate de soare, în stare să intimideze luciditățile cele mai rele. Poate că melancoliile mele seamănă cu bălÈ›ile tulburi formate după ploaie. Intru în ele fără să mă înec. Mă roade, doar, tristeÈ›ea că n-am dus nimic până la capăt. Cu toate acestea, de câte ori mă trezesc dimineaÈ›a È™i ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gât la gândul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile. Mă uit, minute în È™ir, cum combină pescăruÈ™ii graÈ›ia cu ferocitatea, pândindu-È™i prada, flămânzi, È™i lansându-se, fulgerător, în picaje scurte. BineînÈ›eles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierÈ›i È™i de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mârșăvie? Și de ce anume să te căieÈ™ti? Toate vorbele mari, virtute, umilință, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. ViaÈ›a capătă sens doar prin ceea ce iubeÈ™ti È™i prin suferinÈ›a că ai la dispoziÈ›ie un timp limitat pentru a nu irosi această È™ansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieÈ™ti din plin È™i ceea ce nu poÈ›i obÈ›ine. Dacă nu, unica È™ansă e să fii idiot. Ca să-mi dovedesc "vitejia", m-am aventurat în larg. Și era să mă coste uÈ™urinÈ›a cu care uit că nu mai sunt tânăr. Abia am revenit la țărm. La un moment dat, am intrat în panică. Mi se părea că, în ciuda eforturilor mele, marea mă "sugea", mă trăgea înapoi. Cred că m-am vindecat de ambiÈ›ia de a mai încerca să fac pe grozavul. N-am poftă să îngroÈ™ numărul celor înecaÈ›i în mare. Romanticul rătăceÈ™te stând pe loc. Și nu se înseninează niciodată cu totul. Pe cerul lui, rămâne amintirea norului, dacă norul a trecut. Sau, dacă È™i amintirea se È™terge, apare aÈ™teptarea altui nor. ÃŽn schimb, clasicul poate vântura mările, ca Ulise, fără să se simtă vreo clipă neliniÈ™tit. Romanticul e un braconier care nu prea È™tie ce caută. TânjeÈ™te după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parÈ›ial, visul. Clasicul, din contră, detestă ce e aproximativ. Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluÈ›ie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacÈ›ii. Uneori, își distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înÈ›elege. Și iubeÈ™te, mai ales, ce n-are. Clasicul, în schimb, e, în genere, un om fără vârstă. El ocoleÈ™te copiii È™i bătrânii. Nu circulă noaptea È™i nu treve aproape niciodată prin dreptul unui spital. Verbul romanticului: a dori. Verbul clasicului: a trebui. AmbiÈ›ia romanticului: să nu admită o viață în care el să existe, iar lucrul iubit să nu existe. AmbiÈ›ia clasicului: să caute nemurirea în ceea ce moare. Ora rituală a romanticului: miezul nopÈ›ii. Ora rituală a clasicului: amiaza. Boala romanticului: leucemia. Boala clasicului: scleroza. Romanticul È™tie că soarele are È™i o față neagră. Clasicul e convins că orice deznădejde are un versant luminos. Tocmai călcâiul de care l-a È›inut mama sa, Thetis, când l-a cufundat în apa Styxului, ca să fie nemuritor, a devenit punctul slab al lui Ahile. Nu È™tiu cum s-ar putea spune mai simplu că iubirea e cea care ne face vulnerabili. Dar mă mir că specialiÈ™tii n-o socotesc pe Athena zeiÈ›a clasică prin excelență. Ea corespunde întrutotul imaginii lor despre clasicism. Când a apărut, direct din È›easta lui Zeus, a slobozit, se zice, un răcnet războinic, de s-a cutremurat È™i cerul È™i pământul, însă, în afara împrejurărilor în care s-a simÈ›it ofensată, nu s-a lăsat influenÈ›ată de pasiuni. ÃŽnÈ›elepciunea ei, uÈ™or arogantă, pur cerebrală, se păstrează în afara sentimentelor. Se cunoaÈ™te o singură aventură erotică a Athenei, cea cu Hefaistos, din care s-a născut Erichtonius. Și nici măcar acest episod nu e sigur. Căci grecii o considerau pe Athena castă trupeÈ™te. ÃŽn procesiunea Panteneelor, din friza Parthenonului, fecioarele ateniene îi aduc în dar voalul de zeiță fecioară. Nu întâmplător în războiul troian ea a sprijinit dorinÈ›a de răzbunare a soÈ›ului încornorat, în vreme ce Afrodita s-a purtat ca o femeie fără prejudecăți. Răceala distantă care-i dă Athenei, în statui, un aer de călugăriță în armură ne lămureÈ™te că, îndrăgostiÈ›ilor, zeiÈ›a nu le poate oferi decât o dispreÈ›uitoare È™i augustă dezaprobare. Grecii o numeau "zeiÈ›a fără mamă". Deoarece i se prezisese că va fi detronat de copilul pe care-l va naÈ™te ea, Zeus a înghiÈ›it-o pe Metis È™i ne putem îngădui suspiciunea că Athena a rămas cu un resentiment față de tatăl care-i sacrificase mama, ba, poate, chiar față de întreaga tagmă bărbătească. Buzele ei crude, subÈ›iri, sunt mereu strânse. ÃŽÈ™i ascunde părul sub coif, cu o totală lipsă de cochetărie. Cu excepÈ›ia momentului când, din vanitate, a cedat ispitei de a se prezenta la Judecata lui Paris, nu i se cunoaÈ™te nici un moment de slăbiciune. ÃŽn timp ce existenÈ›a rivalei sale, Afrodita, e plină de scandaluri È™i de pasiuni, a Athenei e neprihănită È™i pustie. FavoriÈ›ii ei nu pot fi, aÈ™adar, decât cei care judecă exclusiv cu creierul. CeilalÈ›i nu merităm decât o divină compasiune. N-avem o cerebralitate curată, inima ne trage înapoi. Vedem că viaÈ›a trece, că îmbătrânim, că avem amintiri. Parcă prea multe amintiri! Se lungesc ca o noapte, în urma noastră. Și, probabil, zeiÈ›a bănuieÈ™te că nu e nimic de făcut cu noi, că suntem incorigibili. Orice contact cu lumea se transformă pentru noi nu doar în concepte, în raÈ›ionamente, ci È™i în "stări", în regrete, în obsesii. Din această cauză, Athena ni se pare aridă ca un principiu È™i, spre deosebire de specialiÈ™ti, noi înÈ›elegem de ce Paris i-a dat mărul Afroditei. Regatul lui Ulise cuprindea, în afară de Ithaca, două insule, una fiind Chefalonia. Și, dintre toÈ›i locuitorii acelor locuri, cei mai demni urmaÈ™i ai È™iretului Ulise sunt, se pare, cel puÈ›in aÈ™a am auzit, chefaloniÈ›ii. Un chefalonit cumpără, se zice, nu È™tiu ce. ÃŽn clipa când se urcă pe scara vaporului, vânzătorul (un străin de Chefalonia, se înÈ›elege) îi spune, mulÈ›umit că a reuÈ™it, în fine, să păcălească un chefalonit: "Te rog să mă ierÈ›i, te-am înÈ™elat la preÈ›; nu face nici jumătate". Chefalonitul îi răspunde calm: "Nu-i nimic, È›i-am plătit cu bani falÈ™i"... Zeii meteorologiei au È™i ei, uneori, apucături de chefaloniÈ›i. La prânz, când am ieÈ™it, plaja era aproape pustie. Nisipul, rece. Nu ploua, dar bătea un vânt de toamnă. Am alergat până la capătul plajei È™i înapoi, după aceea încă o dată, dar n-am reuÈ™it să mă simt "la mare". Pentru aÈ™a ceva e nevoie de soare È™i de căldură. Cineva m-ar putea persifla că mă aflu la vârsta critică la care bărbaÈ›ii se îndrăgostesc de sirene. Și că de aceea mă irită acum Ulise. N-ar fi rău, poate, să lămuresc lucrurile. Recunosc că ideea lui Ulise de a se lega de catarg înainte de a trece prin dreptul insulei sirenelor, după ce le ceruse corăbierilor săi să-È™i astupe urechile cu ceară, mi s-a părut multă vreme un triumf al inteligenÈ›ei. Mi-a trebuit timp să pricep că iscusinÈ›a È™mecherului rege al Ithacăi l-a ajutat să-È™i acopere È™i lipsa de caracter. Cea mai nobilă aspiraÈ›ie a acestui mincinos dulce la vorbă pare a fi întoarcerea în Ithaca ― È™i, Doamne, cât de mult l-am idealizat pornind de la această prejudecată! ― dar să recitim cu atenÈ›ie Odiseea. Ce aflăm? Că, în realitate, isteÈ›ului È™i descurcăreÈ›ului Ulise ― care È™i-a ales o soÈ›ie foarte comodă, dispusă să-l aÈ™tepte douăzeci de ani ― îi place foarte mult să fie pedepsit de zei să hoinărească. El pare să fi stârnit anume mânia lui Poseidon împotriva sa, pentru a nu fi nevoit să se întoarcă prea repede la Penelopa pe care o lasă să-È™i È›easă pânza È™i să-È™i verifice fidelitatea. Nu întâmplător orbirea lui Polifem are loc spre începutul călătoriei. Planta aducătoare de uitare, oferită de lotofagi, nu i-a convenit hoinarului deoarece amnezia i-ar fi luat orice bucurie a întârzierii. Mânia zeului mării reprezenta o soluÈ›ie mai bună, îi asigura un lung È™ir de aventuri palpitante. Cu magiciana Circe are timp să capete un nou fiu, iar după ce stă de vorbă cu profetul Tiresias, care-i dezvăluie viitorul, avem toate motivele să-l bănuim că È™i-a lăsat oamenii să înjunghie câteva animale din cirezile lui Apolo, pentru a-l înfuria pe zeu È™i pentru a provoca uraganul în urma căruia ajunge singur în insula frumoasei nimfe Calypso unde va zăbovi cu plăcere È™apte ani încheiaÈ›i. Nu calul troian, ci felul cum a păcălit sirenele este principala sa capodoperă. Deoarece a reuÈ™it nu numai să le umoare sau, dacă preferăm să respectăm strict legenda, să le transforme în stânci, ci È™i să le discrediteze. Mai întâi, a acoperit de glorie o È™mecherie destul de la îndemână, fiindcă nimic nu e mai simplu decât să-È›i înfunzi urechile, ca să nu auzi, cum le-a cerut el corăbierilor săi. Apoi, a aureolat o "înÈ›elepciune" încă È™i mai discutabilă, căci dacă principiul "prefer să fiu prudent È™i să nu aud" rămâne în limitele oarecum normale, acceptând o frustrare, dorinÈ›a de a trage foloase fără nici un risc nu e străină de un spirit profitor. Ulise primeÈ™te, fără să dea. Nu riscă nimic, dar câștigă. Iar viclenia lui trece drept înÈ›elepciune! Căci a reuÈ™it, ne explică specialiÈ™tii, să pacifice marea, permițându-le navigatorilor să treacă liniÈ™tiÈ›i pe lângă insula de unde, înainte, nimfele cu trup de pasăre È™i chip de femeie răspândeau o dulce teroare în Mediterană prin glasul lor ademenitor, "ca mierea de plăcut". Ajuns la poalele muntelui unde era înlănÈ›uit Prometeu, Ulise ar fi râs, probabil, discret de "nebunia" titanului care n-a È™tiut să fie mai È™iret în relaÈ›iile cu zeii. El pare convins că inteligenÈ›a se măsoară după capacitatea de a păcăli. Dar priceperea de a ieÈ™i teafăr din orice situaÈ›ie e prea puÈ›in într-o cultură în care Orfeu cântă mai frumos decât sirenele. Cândva, încercând să reconstitui ultimele zile ale unor sinucigaÈ™i celebri, am fost izbit de o anumită preocupare pentru regie. M-am întrebat: de ce-È™i vor fi gândit atât de meticulos sfârÈ™itul? ce-i va fi determinat să le pese cum vor fi priviÈ›i după moarte, din moment ce au decis că nu mai vroiau să trăiască? Singura explicaÈ›ie pe care am reuÈ™it să mi-o dau e, poate, simplistă, dar e È™i azi semnificativă pentru modul în care judec. Mi-am zis că acei sinucigaÈ™i È™i-au pus în moartea lor toată dragostea lor de viață. DelicateÈ›ea pedantă cu care s-au îngrijit de detalii care n-ar fi trebuit să însemne nimic în ochii lor arată că nu le era deloc indiferentă lumea pe care o părăseau. Pavese a trecut pe la redacÈ›iile câtorva ziare, interesându-se ce fotografii ale sale existau în filmotecă. Și-a exprimat È™i preferinÈ›ele. Abia după aceea s-a dus la un hotel din Torino, a închiriat o cameră, È™i-a scos pantofii, ca să nu murdărească aÈ™ternutul, a înghiÈ›it un pumn de somnifere È™i s-a întins pe pat. Lumina întunecă uÈ™or nisipul de pe plajă. Trupul îmi e moleÈ™it de căldură. Aud marea foÈ™nind în spatele meu È™i, din când în când, câte un vânzător ambulant care-È™i laudă produsele. Dacă nu m-aÈ™ teme de alimentele venite din dughenele unde se prepară mititei, brânzoaice È™i gogoÈ™i, aÈ™ mânca prânzul aici. Ar fi mai comod, m-aÈ™ scuti de obligaÈ›ia să mă îmbrac pentru a mă duce la masă. Dar nu mă încumet să risc... Un aparat de radio, pus la maximum, urlă, brusc, un È™lagăr. "Mă îndoiesc de tine", zice cântecul E interesant să-È›i zbieri îndoielile! Scepticii nu s-au priceput decât să le È™optească. Din pricina asta au fost neconvingători, nu i-a auzit nimeni. Altceva e să strigi din răsputeri că ai dubii. Atunci numai surzii scapă. Dar iată că se face liniÈ™te. Stăpânul radioului s-a ridicat È™i pleacă. Eu mai rămân. E cald, mă simt relaxat È™i nu-mi vine să mă scol. Probabil, în loc să fugă de îndoieli, scepticii adevăraÈ›i le caută. Nesiguri de alte lucruri, vor să fie siguri măcar de îndoielile lor. Neîncrederea metodică devine la ei o certitudine amară, un punct de sprijin. Pe când eu mă împac bine cu actuala tablă a înmulÈ›irii. Gata, însă, cu "filosofările"! Mi s-a făcut foame. Gide era de părere că e primejdios să te cunoÈ™ti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine își descoperă limitele își limitează fiinÈ›a; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un gest", È™i să te sinucizil CunoaÈ™tem un lucru, zice el, numai când avem prilejul să-l întâlnim a doua oară. Moartea, însă, o întâlneÈ™ti o singură dată. Poate de aceea nu È™tim nimic despre ea. Pe de altă parte, e clar că numai ceea ce e prea bine explicat devine neinteresant. SpecialiÈ™tii ne asigură că lumea clasică e senină, echi-librată, însetată de claritate. Trei prejudecăți! Trei fraude! Trei frumoase minciuni care s-au impus. Și unde? Chiar acolo unde Apolo È™i-a fixat reÈ™edinÈ›a pentru a adopta un ton oracular. La Delfi. Unde preoÈ›ii săi tălmăceau în hexametri bâiguielile Pythiei. Să ne lămurim întâi în privinÈ›a clarității. Ce e clar la Delfi? PreoÈ›ii lui Apolo, zeul luminii È™i, ca atare, È™i al clarității au contribuit, poate, cel mai mult la desăvârÈ™irea artei ambiguității prin felul cum au căutat să potrivească prezicerile oracolului încât, ulterior, nimeni să nu-i poată învinui de eroare. Cresus, regele Lidiei, a vrut să afle, înainte de a-l înfrunta pe Cirus, dacă era bine sau nu să se bată cu perÈ™ii. Oracolul i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele sale râul Halys, va distruge un imperiu. Cresus a trecut râul Halys È™i a distrus un imperiu; pe al său însă, cum observa ironic cineva. Fiecare înÈ›elegea ce vroia din echivocul profeÈ›iilor È™i, fireÈ™te, era singurul vinovat în caz că alegea rău. ÃŽn muzeul de la Delfi, există o statuetă de bronz reprezentându-i pe Homer în timp ce ascultă răspunsul Pythiei. Răspunsul, înscris pe statuetă, e de o perfectă ambiguitate: "Fericit È™i nefericit, tu eÈ™ti născut pentru acest dublu destin". Nici măcar pe ce se baza reputaÈ›ia oracolului nu e clar. Pe È™arlatanie? Sau pe secrete pe care preoÈ›ii lui Apolo le păzeau cu strășnicie ca nimeni să nu le afle? Și ce a decis alegerea locului pentru preziceri? apropierea Parnasului? aburii reci care ieÈ™eau, dintr-o crăpătură, È™i care, inhalaÈ›i, se dovedeau halucinogeni? sau caracteristicile peisajului, È™i ele de o totală ambiguitate, stâncă, râpi adânci, vale îngustă? Plutarh povesteÈ™te că, demult de tot, un păstor care s-a aÈ™ezat din întâmplare pe marginea unei crăpături de unde ieÈ™eau aburi, într-o cavernă, a început să aiureze. La început, lumea l-a socotit nebun. Pe urmă, spre uimirea celor care-l căinaseră, proorocirile lui s-au împlinit, ceea ce a atras atenÈ›ia preoÈ›ilor lui Apolo. Legenda pretinde, însă, că Zeus însuÈ™i ar fi dat drumul la doi porumbei să zboare, unul de la apus, altul de la răsărit, pentru ca în punctul de întâlnire să fie întemeiat Delfi. Sau ce e real în povestea că, jigniÈ›i de sarcasmul lui Esop, preoÈ›ii lui Apolo i-au strecurat în traistă odoare sacre pentru ca, apoi, să-l acuze de ultragiu È™i să-l arunce de pe stânca de deasupra izvorului Castalia? Poate că nu există un mijloc mai bun pentru a ascunde un mister decât acela de a discuta despre el. Dar autorii pe care i-am consultat se împărÈ›eau în două categorii. Unii exaltau misterul oracolului, fără să lămurească nimic. AlÈ›ii îl persiflau, de asemenea fără să lămurească nimic. Nu m-au luminat nici ironiile pe seama mediocrității hexametrilor inspiraÈ›i de zeul poeziei preoÈ›ilor săi È™i cu atât mai puÈ›in ale altora, care luau totul în derâdere, afirmând că Delfi ar fi fost o enormă înÈ™elătorie regizată până în cele mai mici amănunte de o adevărată mafie oraculară ce conta pe credulitatea pelerinilor. Dimpotrivă, mi-au sporit nedumeririle. ÃŽn fond, de ce Pythiile trebuiau să fie, neapărat, analfabete? Oare zeilor nu le place să comunice prin intermediul unui om cult? Și de ce vorbea, fără È™ir, Pythia în transă? Cumva fiindcă zeii nu se pot exprima decât incoerent? Dacă divina lor bolboroseală trebuia tradusă într-o limbă inteligibilă, înseamnă că vestita claritate greacă nu e decât o ambiguitate coborâtă de la nivelul originar, divin, la acela explicit, tălmăcit, omenesc? Mi-a fost greu să cred că la umbra Parnasului s-a jucat una din marile comedii ce au speculat teama noastră de destin È™i că o simplă farsă a putut să dureze secole. Mi-am zis că ambiguitatea e, probabil, necesară profeÈ›iilor cum e necesară poeziei, pentru a spune mai mult decât se poate spune într-o frază clară. E mult adevăr, de fapt, în avertismentul că trebuie sa te temi de greci chiar când aduc daruri. Nimic n-a fost "cu măsură" la Delfi, deÈ™i pe frontonul templului consacrat lui Apolo scria: "Nimic prea mult". După Pliniu, statuile ar fi depășit cifra de trei mii. Enumerarea operelor, trofeelor È™i tezaurelor de la Delfi ocupă, la Pausanias, vreo cincizeci de pagini. Și se È™tie că Pausanias a vizitat oracolul într-o perioadă când acesta pierduse din strălucire, când cutremurele de pământ distruseseră multe monumente, iar Nero luase pentru colecÈ›ia lui cinci sute de statui de bronz. După tot ce s-a furat sau a fost dus în muzee, vezi È™i acum prea multe pietre putrezite prin bălăriile împestriÈ›ate de maci È™i de flori galbene, prea multe cărări care nu mai urcă spre nimic, prea multe altare în ruină, pentru a nu te gândi, în cele din urmă, că însuÈ™i Apolo a fost excesiv. Când se împrăștie norii de deasupra Parnasului È™i ploaia se opreÈ™te, apar tot felul de insecte. Multe È™i ele... Porunca, atât de clasică după părerea specialiÈ™tilor, "nimic prea mult", e nesocotită la fiecare pas. Iar peste momentele cele mai senine pluteÈ™te umbra unei întrebări: de ce să drămuieÈ™ti singur când È™i aÈ™a, viaÈ›a fiind scurtă, vei fi drămuit? Am pornit-o spre sud È™i m-am oprit înainte de Vama Veche, în dreptul unui golf aproape sălbatec... Trec pe lângă un mic È›arc, înlăuntrul căruia se află câteva oi păzite de un câine. Cobor râpa abruptă, acoperită cu ierburi uscate È™i pietre, È™i mă dezbrac pe o fâșie de plajă plină de alge ce putrezesc È™i de scoici, sidefii È™i negre, aruncate de valuri. Nisip puÈ›in. Poate de aceea nu e nici È›ipenie de om în jur. Ca să pătrunzi în mare, trebuie să eviÈ›i pietrele de la margine, ascuÈ›ite È™i lunecoase, acoperite de muÈ™chi. Dar după aceea eÈ™ti răsplătit. Apa e limpede, curată È™i aproape imobilă, iar pe fundul mării petele verzi ale algelor, incastrate în lespezi albe, alcătuiesc un mozaic natural de-a dreptul fabulos. ÃŽnot cu ochii deschiÈ™i, privind desenul pe deasupra căruia lunec È™i, o vreme, nu mă gândesc la nimic. Apoi, constat că e prea multă liniÈ™te, prea multă pace. Nu se aude nici un zgomot, în afară de plescăitul apei. Dar, nu. M-am înÈ™elat. Un pescăruÈ™ lansează un È›ipăt scurt. Mă întorc pe spate È™i lovesc apa cu mâinile numai cât e necesar ca să plutesc. Acum pot privi cerul. Un nor subÈ›ire, ca un pumn de praf azvârlit de o mână nevăzută... Ce se întâmplă? Un pescăruÈ™ a trecut chiar prin apropierea mea. Ridic puÈ›in capul È™i mă uit, în dreapta È™i în stânga. Nu-l mai văd. Nici țărmul nu se mai zăreÈ™te. M-am depărtat mai mult decât vroiam. Și marea e atât de liniÈ™tită încât nici măcar un foÈ™net nu se aude dacă "fac pluta". Cu ochii pe jumătate închiÈ™i, ascult. Deodată, chiar deasupra mea începe o sarabandă a pescăruÈ™ilor. Sunt mulÈ›i. ÃŽn timp ce unii se reped să-È™i înhaÈ›e prada, ceilalÈ›i se învârt în cerc, într-un zbor lunecos, uÈ™or isteric. Din când în când, scot È›ipete scurte. Acum îmi trec prin cap tot felul de năzbâtii. ÃŽn antichitate, zeii se foloseau adesea de păsări în scopuri nu tocmai poetice. De ce oare în vara aceasta pescăruÈ™ii îmi stârnesc mereu un sentiment al primejdiei? Altădată, îmi plăcea să admir elipsele pe care alunecă fără să-È™i miÈ™te, secunde în È™ir, aripile. Am visat că m-am dus în curtea unei biserici să aÈ™tept ceva. Nu È™tiam ce anume, dar eram sigur că acel "ceva" era foarte important pentru mine. Biserica avea două rânduri de scări. O scară largă, de piatră, urca din stradă. Cealaltă, laterală, dădea spre un parc È™i, fiind nefolosită, întrucât în partea aceea nu era nici o ușă, crescuseră smocuri de iarbă în crăpăturile umplute cu pământ. Ca să treacă timpul, am smuls un smoc de iarbă È™i mă jucam cu firele, încercând să-mi aduc aminte ce anume aÈ™teptam să se întâmple È™i, cum nu reuÈ™eam, începusem să mă neliniÈ™tesc. La fiecare zgomot, tresăream, convins că, în sfârÈ™it, misterul se va dezlega. La un moment dat, a venit să se aÈ™eze pe treapta din faÈ›a mea un bătrân a cărui față n-o vedeam. Avea, îndesată pe cap, o pălărie decolorată pe care se plimba o muscă. Apoi, a trecut prin parc o doamnă cu rochie verde care s-a uitat insistent la bătrân, fără să-mi dea nici o atenÈ›ie mie. ÃŽn urma ei, n-a mai venit nimeni. Eu aÈ™teptam mai departe, dar acum eram convins că nu se va mai întămpla nimic. C. Ș. mi-a povestit È™i el un vis. ÃŽncă mai ciudat decât al meu. A visat că asista la propria sa înmormântare. ÃŽÈ™i vedea capul într-un vas. Trupul lipsea. Și căuta împreună cu un poet, care îndeplinea rolul de maestru de ceremonii, un mormânt potrivit pentru acel cap. "Curios era, a adăugat el, vag nedumerit, că nu eram trist deloc. Dimpotrivă. Și, în sinea mea, savuram satisfacÈ›ia de a-i fi păcălit pe cei care mă credeau mort". Să rezum. AÈ›i scris biblioteci, domnilor, despre valorile "olimpiene". Ne-aÈ›i vorbit despre "seninătatea clasică", aÈ›i elogiat "nobila simplitate" a statuilor greceÈ™ti È™i aÈ›i citat, cu vădită satisfacÈ›ie, afirmaÈ›ia grăbită a lui Goethe după care tot ce e clasic e "sănătos", iar tot ce e romantic e "bolnav". AÈ›i zis că "măsura" e admirabilă È™i că "excesul" e dubios, bătând atâta monedă pe tema "limpezimii" greceÈ™ti încât aÈ›i reuÈ™it ca umanitatea clasică să ne apară uneori inumană. De fapt, nu numai la Delfi se vede, dacă nu ai prejudecăți, că mult lăudata de dumneavoastră claritate greacă se întunecă foarte des. Cât de clar e procesul lui Socrate? Fiecare generaÈ›ie simte nevoia să-l ia de la capăt, să-l rejudece, să înÈ›eleagă verdictul. Și mereu rămâne ceva ne-spus. Limpede e doar că moartea lui Socrate ocupă un 1oc important în nemurirea lui Socrate. Sau cât de limpede vi se pare moartea lui Icar? Să reconstituim faptele. AÈ™adar, Dedal, constructorul labirintului, È™i fiul său vor să evadeze din labirint, unde au fost închiÈ™i din ordinul regelui Minos. MeÈ™terul cel mai înzestrat al antichității, Dedal, născoceÈ™te singura scăpare posibilă. Folosind aripi lipite cu ceară, vor zbura până în Sicilia. Dedal este, prin urmare, descoperitorul "metodei" de zbor care a intrat în legendă. El a avut meritul procedeului "tehnic", cum s-ar spune în limbaj modern. Lui i-a aparÈ›inut ideea. Icar l-a imitat, doar, când È™i-a lipit aripi. Și nici n-a atins È›inta. Numai tatăl său a ajuns pe coasta siciliană. Fiul, cuprins de o bruscă "nebunie", de a se apropia de soare, s-a prăbuÈ™it. Căldura a topit ceara È™i bietul Dedal a asistat neputincios la căderea fiului său. Dar cine își mai aminteÈ™te de zborul lui Dedal? De la greci încoace, se discută numai despre cel ce, nesocotind È™i legile naturii È™i sfaturile tatălui său, a transformat o reuÈ™ită sigură într-o sinucidere. O nebunie romantică, sfârÈ™ită rău, e cea care a înfruntat secolele, nu înÈ›elepciunea încununată de succes. Ce a însemnat, deci, moartea lui Icar? Un eÈ™ec sau o apoteoză? Dacă e eÈ™ec, de ce acest eÈ™ec e privit ca un triumf? Dacă e apoteoză, de ce e deplânsă? ÃŽn loc sa simplifice lucrurile, grecii le-au complicat atât de rău încât "muncile" lui Heracles capătă sens abia când eroul, îmbrăcând cămaÈ™a otrăvită de filtrul lui Nes-sus, ia foc È™i, simÈ›indu-È™i sfârÈ™itul aproape, își înalță singur un rug; la lumina flăcărilor se vede, atunci, că de-a lungul celor douăsprezece isprăvi senzaÈ›ionale am asistat, fără să ne dăm seama, la o parabolă: nu păcatele ni le ispășim, ci meritele. Și, astfel, ajungi să constaÈ›i că grecii ne pun mereu în încurcătură. Apolo, zeul vindecător, a răspândit molimi. Ahile, înainte de a fi viteazul neîntrecut de la Troia, s-a purtat ca un ambuscat oarecare, deghizat în haine femeieÈ™ti È™i ascuns printre fetele lui Lycomedes, regele dolopilor, ca să scape de războiul troian, iar în In-fern își regretă vitejia, zicând că ar prefera să fie cel din urmă în lumea viilor decât cel dintâi în lumea umbrelor. E imposibil să te lămureÈ™ti din povestea Pandorei dacă zeii au amestecat speranÈ›a cu lucrurile bune pe care au È›inut să le dăruiască muritorilor ori, dimpotrivă, cu nenorocirile abătute asupra lor. Singurele amănunte clare sunt că speranÈ›a era pusă ultima, tocmai la fundul cutiei Pandorei, È™i că ea a rămas pe pământ. Povestea lui Endymion, care mi s-a părut, la început, limpede, acum mi se pare de neînÈ›eles, fiindcă, după ce aflăm că Endymion l-a rugat pe Zeus să-l lase să doarmă veÈ™nic pentru a rămâne pururea tânăr, legenda, fără să dea înapoi È™i fără să recunoască pe față absurditatea unei asemenea dorinÈ›e, ne spune că frumosul păstor s-a trezit noapte de noapte pentru a o iubi pe Artemis cu care ar fi avut cincizeci de fete! Ceea ce naÈ™te două gânduri contradictorii. Dragostea e singura care nu (È™i nu ne) îmbătrâneÈ™te. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi? Ca să nu mai vorbesc de deruta în care te aruncă o scenă aflată în friza de la Olimpia unde Zeus însuÈ™i patronează o cursă de care trucată. PriveÈ™ti È™i te întrebi: oare Zeus È™tie că patronează o înÈ™elăciune? Dacă È™tie, înseamnă că È™i zeii mint. Dacă nu È™tie, înseamnă că nici zeii nu sunt atotputernici. ImaginaÈ›ia grecilor a pus capcane chiar È™i în, aparent, cele mai simple poveÈ™ti. Zicem că Penelopa își destramă, noaptea, pânza È›esută ziua È™i că face asta din fidelitate. AÈ™a am crezut È™i eu până ce m-am izbit de un amănunt care-mi scăpase până atunci. Când Telemac, sfătuit de Athena, îi spune mamei sale să se întoarcă la părinÈ›ii ei, dacă vrea să se remărite, Penelopa îi răspunde: "De unde să-i dau eu tatei, înapoi, dota?" De altfel, dacă aÈ™teptarea ei s-ar naÈ™te din fidelitate, din dragoste, nu i-ar suporta peÈ›itori să petreacă în preajma ei, noaptea. Oricât de agresivi s-ar arăta, le-ar striga să iasă afară din casă Penelopa acceptă, însă, vecinătatea peÈ›itorilor È™i îi duce de nas cu faimoasa ei pânză pe care o destramă pe ascuns. ÃŽi felul acesta, își păstrează o dublă È™ansă. Dacă Ulise nu se va întoarce, nu va rămâne singură. Iar dacă se va întoarce, va avea meritele unei femei credincioase. Tot ce aÈ™ putea accepta e că ambiguitatea îți lasă deplina libertate să alegi, ca la Delfi, È™i că firul Ariadnei i-a fost de folos lui Tezeu tocmai fiindcă s-a răsucit după meandrele labirintului. Dar, pentru specialiÈ™ti, asemenea nuanÈ›e n-au nici o valoare. Domniile lor surâd îngăduitor dacă le spui că securea dublă, de pe pereÈ›ii labirintului, e înfiptă între dragoste È™i moarte. Și să nu uit: nici surâsul statuilor greceÈ™ti nu poate fi tălmăcit într-un singur fel. Căci există două surâsuri în sculptura greacă. Unul arhaic, fermecător È™i misterios, ca al tinerelor kore, care dispare mai târziu (perÈ™ii, au zis grecii, le-au luat statuilor surâsul). Altul melancolic, din perioada de decadență, când statuile încearcă, parcă, să-È™i învingă oboseala prin puÈ›ină frivolitate. "ForÈ›a indiferenÈ›ei! Ea e cea care a permis pietrelor să dureze fără să se schimbe, timp de milioane de ani", citesc în Meseria de a trăi. Numai că "meseria de a trăi" nu se învață. Mă tem că toate lecÈ›iile pe care mi le-a dat viaÈ›a (cu mare blândeÈ›e, de altfel!) au fost zadarnice. N-am reÈ›inut nimic din ele. Nu mi-am corectat nici un defect, nu mi-am reparat nici o greÈ™eală. Și, într-un anume sens, mi-am visat viaÈ›a mai degrabă decât am trăit-o. Am visat lucruri pe care nu eram în stare să mi le doresc în realitate È™i cu atât mai puÈ›in nu eram în stare să le obÈ›in. Mi-am oferit compensaÈ›ii fictive È™i, nu o dată, m-am justificat cu argumentul că visul face parte È™i el, cumva, din realitate. Dar să zicem că ai deprins "meseria". Ce faci cu ea dacă nu întâlneÈ™ti "marea pasiune"? Rămâi un bun cârpaci. ÃŽncerc să mă conving că nu s-a schimbat nimic. Marea e aceeaÈ™i, cerul acelaÈ™i. Dar e greu să te minÈ›i până la capăt. Nu reuÈ™esc decât să doresc să nu mai fac comparaÈ›ii. Fiindcă orice tristeÈ›e are la bază o comparaÈ›ie. ÃŽmi dau seama că mă uit altfel la pescăruÈ™i acum. Nu mai sunt atent la graÈ›ia lor, ci la precizia cu care se năpustesc să-È™i înhaÈ›e victimele. Dacă văd o pereche de tineri dormind îmbrățiÈ™aÈ›i pe plajă, mă simt indiscret. ÃŽmi vine să întorc capul, cu toate că ei nu se sinchisesc de nimeni. Au acea nepăsare minunată pe care nu mai pot decât s-o invidiez. La douăzeci de ani, te distrează această remarcă a octogenarului Talleyrand: "ÃŽn fond, viaÈ›a ar fi suportabilă dacă n-ar fi petrecerile". Þi se pare o glumă. La vârsta mea, nu-È›i mai vine să râzi, auzind-o. De fapt, tocmai ceea ce mă încântă la mare mă face uneori melancolic. Nu-mi place să constat că nu mai pot alerga pe plajă, ca altădată, că obosesc după o oră de înot. Și poate chiar disperarea surdă pe care o pun acum în ceea ce iubesc e un semn că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Să înÈ›eleg că dragostea cea mai ameninÈ›ată e cea mai profundă? Privind marea de pe terasa de la "Amfiteatru", mă gândeam, mai devreme, că inclusiv fericirea lasă răni. Mă pregătesc să formulez o concluzie care îi va È™oca pe mulÈ›i, iar pe specialiÈ™ti îi va revolta, cu siguranță. Dar aÈ™ vrea să mai lămuresc câteva lucruri, pentru a fi mai bine înÈ›eles. Care-i adevărul în privinÈ›a cultului "măsurii" la greci? Marsyas, silenul care a inventat fluierul, e jupuit de viu deoarece e lipsit de măsură; a susÈ›inut că e în stare să cânte mai frumos decât însuÈ™i Apolo. Dionysos nu se opune când Midas, grăbindu-se să profite de generozitatea zeului care se oferise să-i îndeplinească orice dorință, îi solicită harul de a preface în aur tot ce atinge. Dar, curând, lacomul Midas va constata că inclusiv bucatele È™i băuturile de care se apropie se transformă în aur. Și îl va implora pe Dionysos să-i retragă darul. Prometeu mai are o vină în ochii zeilor, în afara aceleia de a fi furat focul. A vrut să creeze el însuÈ™i oameni din humă, însufleÈ›indu-i cu ajutorul focului. S-ar zice că undeva, în umbră, Nemesis veghează, mereu, ca orice încălcare a limitelor să aducă o nenorocire. Numai monÈ™trii sunt excesivi. Typhon are o sută de capete. Gorgonele au zeci de È™erpi încolăciÈ›i în păr. ÃŽn rest, È™i astrele trebuie să asculte de o ordine. Dar amintiÈ›i-vă, domnilor, descrierile uneia dintre statuile pierdute ale lui Fidias. ÃŽnaltă de peste zece metri, celebra Athena Parthenos era un adevărat colos. Statuia o înfățiÈ™a pe zeiÈ›a înÈ›elepciunii în picioare, îmbrăcată într-o tunică lungă, È›inând într-o mână o Victorie È™i în cealaltă o lance. Pe cască erau sculptaÈ›i un sfinx È™i grifoni. Pe piept, un cap de Meduză. La picioare, se afla un berbec, la capătul lancei un È™arpe, iar un basorelief descria, la baza statuii, naÈ™terea Pandorei. Cu ochii săi de email, cu pupile negre, încrustată, cum era, cu pietre preÈ›ioase È™i supraîncărcată de ornamente, decorată din cap la picioare cu scene eroice È™i mitologice, Athena Parthenos reprezenta un fel de muzeu baroc pe care numai în glumă l-am putea pune sub semnul gustului clasic. "Nimic prea mult" a devenit aici "nimic prea puÈ›in"! Chiar È™i în caracterul extrem de laborios al execuÈ›iei lucrurile stau la fel. Fidias a realizat mai întâi o armătură de lemn, pe care a adaptat, printr-un sistem de cârlige È™i de bare de fier, diferite părÈ›i ale corpului statuii, făcute tot din lemn. Pe acest corp au fost aplicate plăcile de fildeÈ™ È™i foile de aur; fildeÈ™ul pe părÈ›ile goale (faÈ›a, braÈ›ele, picioarele), aurul pe cască È™i pe costum. A fost nevoie să fie asamblate sute de plăci de fildeÈ™ È™i foi de aur, iar pentru a evita ca lemnul să se usuce, ceea ce ar fi făcut ca plăcile È™i foile aplicate pe el să joace, statuia trebuia umezită mereu. De altfel, era pusă în Parthenon lângă un bazin cu apă în care se reflecta; pe lângă funcÈ›ia estetică, bazinul avea rolul de a menÈ›ine, prin evaporarea apei, un minimum de umiditate. VeÈ›i zice, probabil, că È™i asceÈ›ii au, uneori, neruÈ™inate vise erotice. Dar, iertaÈ›i-mă, de ce nu l-aÈ›i declarat pe Procust profesor de estetică? De ce-l socotiÈ›i un tâlhar sadic, un obsedat, care pândea trecătorii, între Megara È™i Atena, lugindu-i pe cei scunzi È™i scurtându-i pe cei înalÈ›i, cu ajutorul celor două paturi ale sale? Nu e el adeptul cel mai radical al "canonului grec", care le spunea sculptorilor ce lungime trebuia să aibă nasul È™i ce lărgime trebuia să aibă gura, cât trebuia să măsoare gâtul, picioarele, pieptul, fruntea? Mai târziu, lucrurile au devenit evidente. Procust n-a mai stat, ca în antichitate, pe la răspântii, hulit È™i temut. A ajuns, oficial, profesor. A îmbrăcat redingota È™i, în loc să mai pună mâna pe satâr, le-a explicat artiÈ™tilor cum să taie singuri "prisosurile". El a È›inut prelegeri la Academia lui Colbert despre limitele inspiraÈ›iei artistice È™i a întemeiat chiar o doctrină, academismul. Iar când nu l-a interesat arta, È™i-a făcut intrarea cu cele două paturi ale sale în camerele de tortură ale InchiziÈ›iei, unde È™i-a exercitat meseria nu ca răufăcător, ci pentru a se stârpi sămânÈ›a otrăvită a ereziei. Dar ce domeniu i-a scăpat? A devenit ideolog, È™ef de stat, ministru al Securității. ÃŽn acest timp, specialiÈ™tii ne vorbesc despre nostalgia "măsurii". |
index
|
||||||||
La maison de la litérature | |||||||||
La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politique de publication et confidetialité