I
TENEBRELE


In vagauna trista si urata
In care Dumnezeu m-a surghiunit,
Si unde nici o raza n-a zambit
Iar noaptea mi-este gazda mohorata,

Par un zugrav de soarta osandit
Perdeaua beznei s-o picteze, oarba;
Un bucatar funebru, pus sa fiarba
Si sa-si manance inima, silit.

Din cand in cand, luceste, creste, -apare
O stafie cu trupul minunat,
Cu dulce, -orientala leganare;

Si cand intregul trup s-a-nfatisat,
Imi recunosc vedenia divina:
E, neagra, EA, cea plina de lumina.

II
MIRESME


Prietene, vreodata-ai respirat
Cu-adanca si aleasa desfatare,
Tamaia care arde in altare,
Sau moscul dintr-un scrin demult uitat?

E farmecul cu care te imbata
Aroma re-nviatului trecut;
E floarea ce-o culegi intr-un sarut,
Sorbindu-i fragezimea de-altadata.

- Din parul ei, pe umeri revarsat,
Jertfelnic de alcov, inmiresmat,
Se raspandea un aer de savana,

Iar fragezimea trupului ei pur,
Invesmantat in val si in velur,
Plutea ca un usor parfumde blana.

III
CHIPUL DIN RAMA


Asa cum rama-mbraca un tablou,
Dand pret sporit desavarsitei arte,
Si cum de restul lumii il desparte,
Invaluindu-l intr-un farmec nou,

Tot ce-o-nconjoara: giuvaieruri rare,
Metaluri scumpe, mobila-ncrustata,
Nu-ntuneca faptura-i minunata,
Ci ea, ca-n cadra, mai frumoasa-apare!

Si cum ii place-adesea sa se minta
Ca toate-n jurul ei o indragesc,
Si-afunda-n perne trupul tineresc,

Matasea fina s-o dezmnierde goala...
Si-n sprinten salt sau lunecand domoala,
Ca o maimuta mica - se alinta.

IV
PORTRETUL


Se mistuie in Moarte si-n Durere
Vapaia care-n noi a stralucit...
Din ochii care-odata mi-au zambit,
Din gura ta, balsam de mangaiere,

Din revarsarea vie a luminii,
Din farmecul tau in care ma scaldam
Ce-a mai ramas iubirii? Ce mai am?
Un palid chip, nelamurite linii,

Pe care Timpul, gade-al tinetii,
Il sterge cu aripile-i haine,
In umbra-alunecandu-l, ca pe mine.

- Dar, ucigas al Artei si al Vietii,
Din gandul meu n-ai sa mi-o smulgi pe Ea
O, desfatarea, nemurirea mea!