O ființă,zburând ca o pasăre
mi-a întins pe drum scutece de materie,
pășind,sub tălpi se năruiau atomi,
coborând,sub gând,
se adăposteau de teamă imaginile.
Ploua cu forme,antigravitațional,
cad peste cerul cabrat lucruri,sensuri,
pământul ca un cer s-a strecurat printre nori,
picurând proportionat sâmburi.
Plăsmuirea cea vie pulsează sub șira închinării,
au amorțit și mușchii injectați cu sângele apelor
aproape de tropicele nașterilor.
Puls.Ploaie.
Cerul se depărtează de mine cu viteza uimirilor,
stârnind în urmă ființe ca niște păsări mari,
cerul se apropie de mine ca și cum m-aș privi de sus
cu ochii lucrurilor și sensurilor pierdute.
Cât cer,atât pământ,în cantităti egale,
dezmiedând și lupii și cuvintele.
Mi-a plesnit limba ca un mugure,
petale unduitoare de strigăt crud,
risipite în aburul care a început să ma privească.
Nu e încă ziua ce n-ajunge noaptea,
lumină neucisă de amurg,
voi ajunge lânga cei ce seamănă cenușile,
pământuri contopite cu un alt pământ,
în căușul lui Dumnezeu a început să plouă demult...