Niciodată nu ți-am ascultat rugămințile
Nici nu ți-am privit desenele de care erai așa de mândră,
Toată ziua la birou, la spălat și la cuptor-
Întreținutul casei era o povară grea.

Seara te înveleam cu plapuma și apoi te sărutam
După care plecam să mă culc obosită, istovită...
Þi-ar fi plăcut să rămân acolo, aproape de tine,
Și printre buclele tale să-mi plimb degetele

Þi-ar fi plăcut să-ți citesc o poveste,
Dar cartea ta nu a ieșit niciodată din dulap...
Nu am știut să gust acele clipe prețioase,
În care am fi putut fi atât de fericite amândouă.

Tu ai crescut, acolo, lîngă mine,
Zi după zi, lună după lună-
Nu am văzut aceste schimbări
Ale taliei hainelor tale.

De fiecare dată când voiai să-mi vorbești,
Spuneam: "Nu am timp mâine!"
Dar acum că tu ai plecat
Zilele mele au devenit goale și fără sfârșit

Anii au trecut...Astăzi am timp,
Dar e prea târziu...Tu nu mai ești aici...
Camera ta goală încă te mai așteaptă să vii,
Iar cartea ta de povești a ieșit din dulap.

În timpul lungilor mele sieste închid ochii
Încercând să refac drumul în urmă...
Mi te imaginez jucându-te, urlând, strigând...
Te pun lângă mine și reiau ordinea din părul tău.

Apoi mă trezesc singură în această casă,
Devenită de acum înainte un mormânt, o închisoare...
Tu ai plecat, fără nici un cuvânt, fără să spui unde,
Nu mai aud surâsul tău, nici zgomotul pașilor tăi pe alee

Dacă ai știi câtă durere am
Ai reveni ca să-ți spun: "Te iubesc!",
Fiica mea de care sunt așa de mândră,
Îmi e rușine că n-am știut deloc să fiu... O Mamă.