Se scurge viața pe un topogan de sânge,
speranțelor din mine le dau un sens nervos
nemaigândindu-mă la tine
și nici la zilele ce-au fost,
se-nfige lumea într-o altă lume
cu dinții ei de iepure fricos,
la gâtul unor nopți nebune
anină ei un laț cu firul ros.
Mai stai,spun într-o doară
unei idei ce-și face pat din mine,
din criponata nestatornicie,
își întinde picioarele pe jos ,orgasmul.
De ce e oare genetica o colivie
în care toți ne adunăm
tot felul de aluaturi păcătoase,
de ce ne e atât de vie această mascaradă
în care am îngrămădit cu toti
întreg sfârșitul de la început?
Se scurge lumea între da și nu,
speranțelor le punem coapse de femeie,
întinerind între încleștări
firescul pietrelor ce s-au surpat cu grijă
din râul nostru de dor temător.
Nu mai închideți poarta frunzelor,
nu mai loviți în carnea și în osul muzelor,
cu gurile la maxim lăbărțate,
sorbim din apeductul zilelor,
mănunchiul alb al umbrei norilor.