Trăiesc printre lacrimi, respir printre rânduri
Iubesc printre dinți, urăsc mii de gânduri
Ce complică totul și nu îmi dau pace,
Atunci când iubirea se preface că tace.

O chem ne-ncetat să-i mai aud glasul,
Ce mă urmărea cu drag la tot pasul,
Dar ea nu mai vine purtată de-acel dor,
Ca să îmi alunge dorința să mor.

Și nici nu mai vrea s-asculte nici ea,
Un gând ce în gându-mi la dânsa gândea.
Să stea nemișcată, ca în cabana la munte,
Când o mângâiam pe creștet, pe frunte.

Acum e neliniștită, se mișcă și parcă-și dorește,
Pe altul ce-o vede, o vrea și-o iubește.
Pe altul, ce pentru o clipă de viață,
Îi va da o fericire cusută cu ață.

Și îi va da totul, așa, ca la carte,
O casă, un pat, un băiat și două fete poate.
Și viața va curge duios și senin,
Spre crudul sfârșit adus de destin.

Și nu e vina ei, nu ea e de vină,
Că-și dorește o casă, bani și mașină.
Și iubire fără lacrimi și dor...
Ce femeie, pentru o astfel de viață, n-ar da... viața ei toată?

Și spunând adesea că sunt viața ei,
Că sunt tot ce vrea, că sunt doar al ei,
M-ar da și pe mine să fie cu acei,
Cavaleri ai mesei rotunde cu multe femei.

Acum e cu altul, o sun ca un prost
Și ea nu răspunde, căci nu mai e rost
Pentru mine și ea pe-acest mic pământ,
Căci nu mai e nimic cu care s-o-ncânt.