e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi
citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare
oamenii forfotesc un du-te - vino impecabil urmele rămân impregnate
în asfalturi uneori scrâșnesc de durere cum și foaia de hârtie sub peniță
câte poveri nu trec zilnic pe aici și câte vorbe nu se golesc prin canalizări

e seară și oamenii înșiși duc singurătăți pe obraji în buzunarul de la piept
se simte după cum nu mai schițează vreun gest de omenie după cum merg spre o
țintă invizibilă cu capul plecat se lasă rece de toamnă peste sufletul meu
găsesc de cuviință să fac poze să imortalizez drumul luminile copacii mă agasează
click click pe acolo pe unde ramurile cuibează lumini improvizate
nu mai orbecăim decât prin propriile resemnări

e seară și o salcie cât o duminică clocește un soi de lună arbitrar simulată
lumina ei mălăioasă se oprește pe fruntea mea
cum și mâna mamei cândva cu o căldură inexplicabilă
înlătura toate gândurile abătute asupra ființei mele
un aer de furtună lipsa ei mă ia cu frig mă ia cu înnoptare mă ia cu singurătate