Când visul meu își gâtuie ereții,
corăbii se desprind din trup subțiri.
Se duc spre-un țărm valah cu năluciri,
plutind prin vântul verde al tristeții.

Mor mâinile, trosnesc în piept troițe,
dar ca un zvon de lungi șuierături
sub coasta mea tot vâjâie păduri,
ce zvârcolesc albastre răzmerițe.

Mor ochii și se sting și se scufundă,
dar peste noaptea lor fără noroc
te-aprinzi și crești – vedenie de foc...
tu Țara mea, tu, sfânta mea osândă...

În ochi, în piept, în carne te voi duce,
că-n trupul ăsta, sfâșiat stindard,
bătuți în cuie sângeră și ard
toți Sfinții Țării pironiți pe cruce.