e atât de viu parcul acesta
în care te aștept ca o frunză moartă

*
te țin strâns de mână
în gânduri

printre mașinile care
cară nisip

în gânduri

nasul tău răcit
care în timp
va deveni simbol poetic,
pantofii roșii
așa cum a prezis vrăjitoarea

*
nu mai spune prostii
fără ochelari ești doar o vulpe,
o poveste dilatată
ca venele unei scriitoare obișnuite

și atunci
prinde, lupule,
imaturitatea acestei idei
pentru tonus

*
să crezi că ești o frunză moartă
în parc,
într-o vară,
înseamnă să suferi
de o boală cardiacă
necunoscută

și să taci,
să nu scoți un cuvânt
pentru că un cuvânt în plus sau în minus
ar trăda
personaje reale


*
în pustietate,
să știi,
am găsi cheița de aur
și am iubi

ah, am iubi
ciorile,
reforma și berea rece,
care vor aduce
toamna de pe Ștefan cel Mare
la Petricani

apoi

*

toți ar striga:
hei !

e l
n u m a i e s t e

apoi
aș striga:

ce știți voi care ați pierdut
părinții,
copiii,
fecunditatea,
despre bărbatul acesta din ochii mei

ce știți voi
care n-ați văzut cum
toți cei care
au plecat
acum se întorc
să punem în scenă
un asfințit care fumegă ...