nu mai este prea mult, dar chiar și atât, în pumnul ăsta de seară
între tine și liniște se mai așază oameni, câteva cărți, trei creioane
bucățele de hârtie pe care notezi fără să privești
ochii rămân pe dinăuntru, caută toate nopțile din care s-au scris
nu poeme, nimic literar, doar încercarea de a trăi
fără ace în stern, fără încordare

nu e nevoie de altceva, stai în mijlocul casei cum se întâmpla
să rămâi unde a ars iarba sau în spațiul dintre gândurile celuilalt
unde nu ceea ce se spune are răsunet, ci o anumită mișcare sensibilă spre
altă realitate până atunci nepercepută, ca valea aceea din piatra craiului
destul de periculoasă pentru a nu fi marcată traseu turistic
acolo prăbușirile au sfârșit și un nume, și-o cruce

dar tu nu te-ai temut nici atunci, de ce ai tresări acum pe înserat când
treci prin spaimele celorlalți mai des decât
prin camerele tale mici, ticsite de cărți pe fiecare perete
de dragoste pe fiecare respirație, absența ușilor e singurul lucru
care te face să te oprești ca în fața unei scene de mult trăite
și să iei definitiv locul lor