Ca și cum aș cânta la un instrument sau ca și când aș face un sport de performanță, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere a digitației, a antrenamentului. Am nevoie de zilnic exercițiu pentru a fi în formă. Nescriind, uit să scriu. După o întrerupere îmi sunt necesare mai multe zile pentru a reînvăța să scriu, scriind mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai legat, mai sigur, mai colorat. Ca și cum, de fiecare dată, aș lua de la capăt totul și aș trece prin toate fazele devenirii mele, așa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formării speciei. Mai mult: nu numai stilul, ci și literele îmi devin nesigure după o întrerupere, chiar mâna însăși are nevoie de antrenament pentru a fi ea însăși. Cât despre creier - această divinitate supremă, de puterea căreia atârnăm cu toții - e atât de greu de spus când este el însuși - năclăit de inactivitate, ruginit de neclintire, materie grea și nepătrunsă de rază sau, dimpotrivă, mecanism neoprit, puls luminos, agitație continuă, șuierare de sens -, încât mă întreb dacă nu cumva numai mișcarea este cea care se numește uneori talent, alteori inteligență și, rar, în cazul maximelor viteze, geniu.