Norii verii s-au scuturat azi, în prima zi de toamnă. E ultima ploaie a verii, (doar plouă din norii ei). Undeva, pe plajă, voi patru, cu zmeul acela adus de la Brest. Bărcile-s trase pe cheu. Sunt câteva care vara asta n-au cunoscut decât seceta. Nici măcar apa de ploaie n-a ajuns la ele. Încerc să le număr. Prima-i Stranuella. Stă scorojită pe cavaleții unui cărucior cu roți furate de la o mașină abandonată. Nordia se apasă direct pe asfalt, iar Jazz, pe un triciclu prins la mașina cu roțile furate.

Curenții puternici nu țineau nici un pic cu mine. Singura șansă rămăsese epava... Cum ziceam, se înălțau până la nivelul sentimentelor-unde, împletindu-se și despletindu-se își înfigeau colții în ceva ce nu murea de mușcătura lor... Atunci ziceam că mușcau din ceva. Mi-am adus aminte. Mușcau dintr-un fluture care nu se zbătea, nu murea și care, din mușcătura lor, se înmulțea. Pănă când au venit unii să-i vâneze. Ce faci, mă asculți ? Lasă Alexis. Ce-a fost, a fost. De ce te urmărește visul ăsta? Știi mai bine ca mine..................................
..............................................................................
Revin iar în cetate, când pot să văd, să iert... Lângă mine, doar ei. El și Picasso. Motanul se uită împrejur și se culcă la loc. Deja toarce a vis. Tresare a alergare. Ponna îl simte și-l latră. Visătorul ridică numai o pleoapă, parcă zicând: lasă, lasă, lasă… Iar eu întreb: pe când? El adoarme la loc lăsându-mă să înțeleg: pe altădată. Intram în logica lui când, de undeva, de sus, zarul rotund cade pe mormanul de lucruri uitate. Alt câine mă latră să-l mângăi. Se uită-n ochii mei până-n străfundul gândului. La un semn căzu cortina. Din multele replici, le-ai ales pe astea: Când mi-ai spus că-n tine Tympul este spațiul prins în rosturi și în multele deschideri ai zadar și ai și costuri, eu credeam că-s numai vorbe… n-am reușit să termin ziua de ieri... ai auzit? Tună...

((imp):resie de tarm, 1-5 septembrie, 2007)