Te-am visat.
Doar lumina ne separa. Lumina cu ferestre prin care priveau toate iubirile neîncepute. Incandescențe inefabile. Vedeam, prin punct, detaliile sufletului cu răvășirile ascunse.
Prin virgulă, lava-i de litere . Un viscol de sânge împrăștia și sedimenta imaginile. Și-mblânzea cuvântul din poemul nostru finit.Timpul se apropia. Timpul se îndepărta, fără urme. Irișii-ți galbeni creșteau, în mine, păduri. Veneau zăpezile de scântei. Ochii-mi ardeau, diminețile orbeau.
De-aș fi știut să mă-nfășor în bătaia inimii tale! – o eșarfă flu peste un guler de vânt, o haină largă în care n-am fost niciodată; auzeai din ea ( doar) pașii care nu erau ai mei. Îngerul singurătății se prelingea pe lespezi și tu îngenuncheai cuvinte. Aș fi vrut să te întreb de ce-am trecut.Mi-au răspuns anotimpurile.Multe.Și acordurile obosite ale unei simfonii nescrise. Doar înțelese. Doar auzite. De sufletul împiedicat în halucinația unei clape. Acum știu…
Te-am visat.
Bate vântul cu frunze pe care scriu poeme. Și cânt. Poate auzi. Deși… nu ești…

Ileana Popescu Bâldea