Posesiunile africane alcãtuiau, dupã pierderea Braziliei, aproape totalitatea imperiului colonial portughez. Dar nu încape îndoialã cã în cursul veacului XIX imperiul acesta colonial mergea spre dezagregare. Nici nu se putea întâmpla altfel. Pentru cã liberalismul, – victorios în Portugalia dupã înfrângerea lui Don Miguel – e lipsit de o concepþie imperialistã ºi expansionistã, singura care poate face sã dureze ºi sã creascã un imperiu colonial. O detestabilã administraþie ruina lent þinuturile bogate ale Africii. Abolirea ordinelor religioase, în 1834, a fãcut posibilã infiltrarea misionarilor protestanþi ºi, prin ei, a influenþei britanice care, cu timpul, se va dovedi fatalã. De altfel, pentru portughezii din ultimul sfert de veac, coloniile nu preþuiau mare lucru. Nu-i învãþase Oliveira Martins cã istoria colonizãrii portugheze era o serie de crime ºi infamii? Nu se aºteptau, cu toþii, ca Portugalia sã disparã, pentru cã nu ºtiuse, la timp, sã devinã o republicã europeanã? Guvernele supravieþuiau prin împrumuturi repetate în strãinãtate. Veniturile coloniilor erau adesea puse în gaj ºi aceasta alcãtuia, în ochii multora, singura lor calitate. Dar la ultimul sfert al veacului XIX, Africa devenise mãrul discordiei între Germania, Anglia, Belgia ºi Franþa. Sub Bismarck, Germania începuse alcãtuirea unui imperiu colonial. Regele Belgienilor ajunge posesorul imensului teritoriu african cunoscut sub numele de Statul liber al Congoului. O serie întreagã de alianþe secrete, tratate, proiecte de anexiune, se þes între cancelarii. Apar noi formule diplomatice: în faþa „dreptului mistic” al descoperirii ºi posesiunii în cursul istoriei, îºi face loc „dreptul ocupaþiei”. Portugalia, care descoperise ºi pãstrase timp de veacuri, o bunã parte din Africa, e nevoitã acum sã facã dovada ocupaþiei efective. Dar singurã nu se încumetã sã se împotriveascã presiunilor franco-belgiene. κi reaminteºte de multiseculara sa alianþã cu Anglia. „Nu avem decât o singurã politicã – scrie un ministru portughez – politica de cordialã armonie ºi sincerã cooperare cu Anglia, în toate pãrþile”. În 1884 se semneazã un tratat prin care Anglia recunoaºte frontierele coloniilor africane portugheze. Tratat cãzut repede în desuetudine, pentru cã puþine luni mai târziu se încheie convenþia de la Berlin (26 februarie 1885), la care iau parte ºi Anglia ºi Portugalia, ºi prin care se declarã cã „un teritoriu neorganizat ca stat este juridiceºte vacant”. Portugalia se vede silitã, deci, sã facã dovadã cã teritoriile sale coloniale sunt „state”. Este surprinzãtor, þinând seamã de pasivitatea ºi nihilismul metropolei, cã prestigiul portughez rãmâne neºtirbit, în aceºti ani dramatici, datoritã dârzeniei, inteligenþei ºi spiritului de sacrificiu al unei elite de exploratori ºi ofiþeri coloniali. Ceea ce realizeazã expediþiile portugheze, conduse de un Mousinho, Antonio Maria Cardoso, Victor Cardon, Paiva de Andrade, Serpa Pinto ºi alþii, este uluitor. Aceastã mânã de oameni întâmpinã ºi biruiesc neînchipuite obstacole ca sã reorganizeze coloniile, sã exploreze regiuni noi, sã deschidã drumuri. Ei înþeleg prea bine cã imperiul african portughez nu are sorþi de duratã decât dacã Angola ºi Mozambic vor putea fi unite; adicã, dacã posesiunile Africii occidentale vor putea fi legate de cele orientale. Dar asta primejduia planul cãii ferate engleze care trebuia sã lege Africa de Sud cu Sudanul. Cecil Rhodes tocmai lansase proiectul unui vast imperiu britanic al Africii, din Egipt ºi pânã la Capul Bunei Speranþe. Aspiraþiile portugheze zãdãrniceau acest mãreþ imperiu ºi atunci agenþii britanici se aºeazã la lucru; agenþi „deghizaþi în misionari protestanþi, în exploratori ºtiinþifici sau simpli negustori” (Joâo Ameal). Guvernul britanic încurajeazã intrigile între ºefii triburilor, înarmeazã grupuri de rebeli, declarã posesiuni engleze teritorii care pânã atunci fuseserã portugheze (Masiona, în 1888; Rhodesia în 1889). ªi pentru a da o loviturã decisivã speranþelor de a uni vreodatã Angola de Mozambic, se foloseºte de un incident al expediþiei Serpa Pinto ca sã punã Portugalia în faþa unui ultimatum umilitor, la 11 ianuarie 1890, cerând imediata retragere a forþelor portugheze din coloniile Chire, Mashona ºi Makokolo. Ultimatumul, pe care guvernul de la Lisabona n-a îndrãznit sã-l înfrunte, pentru a nu juca însãºi existenþa imperiului colonial, a fãcut o profundã impresie în toatã þara. Vom reveni îndatã asupra acestui eveniment, care a fost hotãrâtor pentru urmãtorii douãzeci de ani ai istoriei portugheze. Dar, în legãturã cu ultimatumul englez – al celei mai vechi aliate pe care o avea Portugalia ºi care nu pentru întâia oarã îºi trãda legãmântul faþã de ea – sã amintim câteva amãnunte din drama africanã. În 1891, un an dupã ce Portugalia primeºte ordinele Marii Britanii, agenþii englezi înarmeazã pe Regele din Gaza, Gungunhana, ºi guvernul englez semneazã cu el un tratat de alianþã. Scopul nemãrturisit era primejduirea coloniei portugheze Mozambic, pe care Rhodes o socotea indispensabilã marelui sãu imperiu britanic african. Regele din Gaza are la Londra doi reprezentanþi, iar Regina Victoria îi trimite chiar o cupã de argint cu urmãtoarea inscripþie: To Gungunhana from Victoria Queen... Gungunhana porneºte la rãzboi împotriva Portugaliei, încurajat ºi înarmat de englezi, dar e înfrânt, ºi Salisbury îl sfãtuieºte sã se supunã. Acelaºi joc l-au mai încercat, pe ascuns, agenþii britanici ºi cu alte triburi. Don Carlos (n. 1863), fiu al lui Don Luiz de Bragança ºi al Principesei Maria Pia de Savoia, se urcase pe Tron puþine luni înainte de criza ultimatumului. Avea doar 27 de ani, dar era destul de inteligent ca sã înþeleagã cã nu se poate încumeta sã reziste Angliei; ceea ce, de altfel, socotea ºi Barros Gomes, Preºedintele Consiliului de Miniºtri, împreunã cu majoritatea membrilor Guvernului. Ultimatumul ºi îndeosebi acceptarea lui a provocat însã în întreaga þarã o formidabilã agitaþie popularã, îndreptatã atât împotriva Marii Britani cât ºi împotriva Regelui, învinuit cã a vândut þara englezilor. Manifestaþiile se þin lanþ; studenþii ºi elevii de liceu jurã solemn cã vor boicota produsele englezeºti ºi refuzã sã citeascã pe Shakespeare; iau fiinþã nenumãrate asociaþii patriotice pentru apãrarea onoarei naþionale, pentru promovarea marinei de rãzboi portugheze, pentru organizarea unei rezistenþe pasive împotriva Marii Britanii; consulatele ºi societãþile engleze sunt atacate. Este o acþiune popularã de impresionante proporþii, la care prea puþini se aºteptau ºi care dovedeºte o conºtiinþã naþionalã de o nebãnuitã sensibilitate. Ultimatumul englez este semnalul de alarmã, care trezeºte un întreg popor dintr-o torpoare vecinã cu moartea. Din nefericire, aceastã magnificã deºteptare a sentimentului naþional nu duce nicãieri. Poziþia de rezistenþã cu orice preþ împotriva Angliei e sterilã, primejdioasã ºi ineficace faþã de considerabila forþã a Imperiului Britanic. Boicotul produselor englezeºti, dacã ar fi fost prelungit în chip serios, ar fi dus la ruina economiei portugheze, prima sa consecinþã fiind întreruperea exportului cãtre Anglia. Eça de Queiroz avea dreptate scriind cã chiar aceastã jertfa ar fi cu totul inutilã, deoarece sabotarea produselor perfidului Albion nu ar fi provocat nici un fel de crizã în Anglia, Portugalia reprezentând abia a 164-a parte din exportul britanic. Lucrurile acestea le înþelege, cel dintâi, Don Carlos. Singura posibilitate pentru Portugalia de a-ºi salva ºi asigura imperiul colonial este colaborarea cu Anglia. Geografia are, în aceastã privinþã, primul ºi ultimul cuvânt. Anglia uitã peste noapte alianþa secularã cu Portugalia; Anglia încurajeazã triburile africane într-o atitudine ostilã Portugaliei; Anglia încheie cu Germania un tratat secret pentru împãrþirea coloniilor portugheze; Anglia se opune oricãror planuri de expansiune ºi consolidare a Imperiului portughez, – dar toate acestea dovedesc cã alianþa englezã este singura posibilitate care îi rãmãsese Portugaliei de a nu pierde totul. Era inutil sã se mai vorbeascã despre drepturile istorice ale Portugaliei, inutil sã se evoce mãreþia operei celor dintâi descoperitori ºi colonizatori ai Africii – toþi portughezi, – inutil sã se critice planurile nesãþioase ale imperialismului englez în Africa. Realitatea era mult mai simplã ºi mult mai tristã: la sfârºitul secolului XIX, Portugalia nu mai reprezenta nimic – nici ca forþã militarã, nici ca putere maritimã, nici ca prestigiu economic, social ºi politic, – în timp ce Anglia era în apogeul ascensiunii sale ºi punea ultimele pietre la cel mai grandios edificiu colonial care existase vreodatã în istorie. Acestea erau roadele a douã veacuri de nenoroc, de somnolenþã, lupte civile, liberalism ºi dispreþ al tradiþiei orgolioase din secolele XV-XVI. Nu rãmânea altceva de fãcut decât supunerea totalã în faþa Angliei. Ceea ce Don Carlos se grãbeºte chiar sã împlineascã, prin vizita sa în Anglia ºi prietenia cu viitorul rege Eduard VII. Republicanii ºi partidele de opoziþie profitã însã de indignarea maselor, pentru a-ºi înteþi campania împotriva regimului. Ziarul Os Debates scrie cu litere mari: „Portughezi! Jos monarhia! Jos învârtiþii! Jos infamia!”. Strigãtele antiengleze – „Jos piraþii!” – se înfrãþeau cu ameninþãrile antimonarhice, Statuia lui Camoens din Lisabona e îndoliatã de studenþi, iar inscripþia pe care o atârnã vorbeºte de „ultimul dintre laºii vânduþi Angliei”. Pentru cã, aºa cum scria Basilio Telles în 1905, datoria portughezilor era sã reziste; „am fi satisfãcut mândria naþionalã, ceea ce preþuieºte nu numai cât Africa, ci cât toate continentele adunate la un loc”. Poetul Guerra Junqueiro publicã un injurios ºi frenetic poem, Finis Patriae, invitaþie la regicid. Iar într-un ziar din Coimbra, Ultimatum, un student în medicinã, Antonio José de Almeida, în vârstã de 27 de ani, semneazã un articol intitulat „Ultimul Bragança”, prin care întrece tot ce se publicase pânã atunci împotriva lui Don Carlos. „Regele nu este un om, este un animal. Dar cãrei specii aparþine acest animal? Se spune cã e laº ca hiena ºi trãdãtor ca tigrul...”. Tribunalul, de data aceasta, se sesizeazã ºi condamnã pe student la trei luni închisoare. În schimb, articolul altui student, Afonso Costa, publicat în acelaºi numãr din Ultimatum, în care scria: „Monarhia e cauza degradãrii morale a naþiunii”, a fost considerat de tribunal o simplã discuþie sociologicã ºi autorul achitat. Antonio José de Almeida ºi Afonso Costa sunt nume care trebuiesc reþinute; revoluþia ºi republica li se datoresc, în bunã parte, lor. Republicanii au încercat sã-ºi punã programul în aplicare chiar în timpul crizei ultimatumului. La Porto, centrul insurecþiei permanente, un grup revoluþionar declarã instaurarea republicii. Aventura dureazã numai câteva ceasuri, înfrântã de armatã. O parte din conspiratorii din Nord trec graniþa. Lovitura fusese atât de prost înscenatã, încât majoritatea republicanilor se desolidarizeazã de insurecþie. Joâo Chagas continuã însã sã-ºi intituleze ziarul pe care-l conducea la Porto: Republica Portughezã. ªi deºi Don Carlos izbuteºte sã depãºeascã momentul critic, se poate spune cã ultimatumul a fost lovitura decisivã datã monarhiei. Cãci anul 1890 înseamnã trezirea conºtiinþei ºi a orgoliului naþional portughez; iar aceste forþe cresc ºi se organizeazã împotriva regalitãþii. Don Carlos mãrturisea mai târziu cã aparþine „unei monarhii fãrã monarhiºti”. Într-adevãr, aºa zisele partide de guvernãmânt erau monarhiste numai când li se încredinþa puterea. În opoziþie, pentru a crea cu orice chip greutãþi guvernului, fraternizau cu revoluþionarii. Asprele critici pe care ºi le fãceau reciproc au sfârºit prin a le compromite pe toate laolaltã. Burghezia însãºi era, în cel mai bun caz, pasivã. Crescutã la ºcoala revoluþiei, alimentatã de literatura, istoria ºi gazetãria republicanã, antrenatã de propaganda antireligioasã, fãrâmiþatã de societãþile secrete – burghezia privea cu indiferenþã sau satisfacþie bagatelizarea instituþiilor tradiþionale, surparea lentã a prestigiului monarhiei, promovarea victorioasã a dezordinii. Erau douã partide de guvernãmânt, amândouã de origine ºi formaþie liberalã: regeneratorii ºi progresiºtii. Anevoie se pot preciza deosebirile dintre ele. Ambele partide erau creaþia constituþionalismului. Fuseserã, la vremea lor, „revoluþionare” – luptaserã pentru monarhia constituþionalã, pentru drepturile poporului, pentru libertatea individului. Fiecare din ele purta încã, în propria sa tradiþie, imboldul Revoluþiei Franceze. Dar acum deveniserã forme moarte, împietrite; nu mai corespundeau nici spiritualitãþii contemporane – rãscolite de pesimism ºi de profetismul revoluþionar – nici nevoilor politice. În loc sã se reorganizeze þinând seama de realitãþile politice ale þãrii, partidele de guvernãmânt se menþineau confortabil pe vechile poziþii; cultivarea clientelei electorale, acapararea consiliilor de administraþie, opoziþie guvernului. În acelaºi timp, pentru a nu pãrea retrograde, nu se sfiau sã facã profesiune de credinþã masonicã, anti-catolicã ºi, mai ales, când le convenea, sã ameninþe monarhia. Partidul regenerator era prin excelenþã partidul de guvernãmânt. Corespundea conservatorilor din Spania, întocmai cum progresiºtii – celãlalt partid – corespundeau liberalilor de pretutindeni. În 1892, ajunge ºef al regeneratorilor Hintze Riberio, bãrbat de formaþie juridicã, mare admirator al monarhiei, sobru, ferm, om al ordinii ºi al bunului simþ. De la mama sa, germanã, pãstreazã o anumitã rigiditate, o mascã aristocraticã, rece, ºi e prin excelenþã antiretoric, într-o þarã ºi într-un moment istoric dominat de mistica oralã revoluþionarã. Când vorbeºte, îºi mãsoarã gesturile, îºi cumpãneºte cuvintele. E un inactual. ªi din nefericire pentru partidul regenerator, prietenul ºi colaboratorul lui Hintze Ribeiro e un cãrturar cu solidã reputaþie ºtiinþificã: Julio de Vilhena, autor al unui erudit tom, Rasele istorice din Peninsula Ibericã. Julio de Vilhena rãmâne întotdeauna pe al doilea plan, pur ºi simplu pentru cã ºeful era Hintze Ribeiro iar nu el. De aici un nestins resentiment – împotriva vieþii, împotriva monarhiei, împotriva partidului. Nenorocul fãcuse ca doi bãrbaþi de o mare valoare sã aparþinã acelaºi promoþii ºi sã se înscrie în acelaºi partid. ªi cu toate cã Hintze Ribeiro îºi ruga prietenul sã accepte cele mai înalte posturi în guvern, Vilhena refuza necontenit, încãpãþânânduse sã trãiascã toatã viaþa sãrac, într-un mic apartament, ºi pricinuind partidului, prin simpla lui neparticipare, nesfârºite neajunsuri. Preºedintele progresiºtilor era José Luciano de Castro, figurã popularã în politica portughezã de la sfârºitul veacului trecut ºi începutul secolului XX, prototip al demo-liberalului, ºtiind pe de rost numele ºi prenumele fiecãrui alegãtor, cunoscându-le nevoile ºi numãrul copiilor, trãind într-o neobositã campanie electoralã. Viaþa politicã îl fãcuse sceptic ºi amoral. Uitase repede visurile studenþiei de la Coimbra. Cãuta procese zgomotoase ºi remuneratorii. Ca aproape toþi oamenii politici portughezi, debutase prin gazetãrie ºi scria cu mare uºurinþã articole în toate domeniile. Era un om urât de revoluþionari pentru iscusinþa sa de sforar ºi intrigant politic. La Camerã, era temut pentru cã ataca întotdeauna, iar atacurile sale erau îndreptate împotriva persoanelor. Doctrinele nu-l interesau. Cât de sterpe ºi de inactuale erau partidele de guvernãmânt o dovedeºte nu numai crescânda popularitate a miºcãrilor revoluþionare ºi republicane, ci chiar procesul de dezagregare ce are loc în sânul acestor venerabile partide. Tinerii progresiºti ºi regeneratori înþeleg cã momentul istoric îi depãºeºte, iar pentru cã structura politicã sau conducerea partidelor din care fac parte nu îngãduie o readaptare în conformitate cu cerinþele ceasului, ei trec fãþiº în disidenþã. Joâo Franco rupe unitatea partidului regenerator, în 1901, creând grupul regenerator-liberal. José de Alpoim pãrãseºte partidul progresist în 1905, dând naºtere unei noi grupãri: progresiºti disidenþi. Cel dintâi se orienteazã cãtre o politicã de autoritate, care sfârºeºte în dictaturã; celãlalt înclinã tot mai mult cãtre extrema stângã, confundându-se aproape cu republicanii. Mecanica politicã nici nu îngãduia o altfel de miºcare. Portugalia trãia un moment revoluþionar – ale cãrui origini se aflau în Constituþia din 1820 ºi rãzboaiele civile pe care le provocase. Nu se þinea seamã decât de acele grupãri politice care luptau pentru sau împotriva revoluþiei. Joâo Franco, omul cel mai discutat al vechiului regim, se desparte zgomotos de Hintze Ribeiro, târând dupã sine treizeci de deputaþi regeneratori. Este singurul dintre monarhiºti care înþelege cã partidele de guvernãmânt au compromis atât monarhia cât ºi toate instituþiile tradiþionale portugheze. De aceea începe o luptã neînfricatã împotriva lor. „ªi unii ºi alþii sunt la fel!” Atât regeneratorii cât ºi progresiºtii pãcãtuiesc prin lipsa lor de moralitate politicã ºi personalã. „Portugalia nu poate continua sã fie þara de ruºine a progresiºtilor ºi a regeneratorilor”. Joâo Franco împrumutã ceva din mistica revoluþionarã: o zgomotoasã sinceritate, apeluri patetice la virtute ºi la onoare, formidabilul scandal pe care-l provoacã aducând în discuþia Parlamentului averea personalã a miniºtrilor ºi deputaþilor. Înþelege cã republicanismul ºi revoluþia au succes pentru cã lumea e obositã de formulele vechi – ºi atunci îºi însuºeºte formulele revoluþionare. Vorbeºte Parlamentului ºi strãzii ca ºi cum ar fi fost un trimis din ceruri ca sã scape Portugalia de dezastru. ªi are succes. Regele îi încredinþeazã guvernul, într-unul din momentele cele mai grele ale þãrii. Dar Joâo Franco, fãrã voia lui, slujeºte revoluþia, parodiindu-i tehnica, formulele ºi mistica. Este cea mai evidentã confirmare a necesitãþii abolirii ordinii vechi ºi a instaurãrii unei ordini noi, revoluþionare ºi paradisiace. José Alpoim, ºeful disidenþei progresiste, era un ambiþios care credea cã totul i se cuvine. Nu era lipsit de geniu, dar nu se putea concentra: scria zilnic un articol la ziar ºi cincizeci de scrisori, se agita pe culoarele Parlamentului, þinea admirabile discursuri, fãcea vizite, primea foarte multã lume ºi nu tãcea niciodatã. Cearta lui cu preºedintele partidului progresist, José Luciano, a pornit de la incidente ridicole – dar a avut urmãri teribile: unitatea partidului pentru totdeauna sfãrâmatã ºi apropierea de republicani. Lupta dintre cele patru fracþiuni guvernamentale a desãvârºit opera propagandei revoluþionare. Politicienii stâlpi ai monarhiei colaborau astfel la succesul republicanilor. Guvernele care se succedau fãrã ca nimic sã se schimbe, opoziþia viguroasã care se îmblânzea de îndatã ce era chematã la putere, sumele fantastice cheltuite de Don Carlos ºi familia regalã, încã mai exagerate de zvonul strãzii, toate acestea fãceau ca opinia publicã sã priveascã cu tot mai multã fervoare cãtre cealaltã parte a baricadei, cãtre revoluþionari. *** Republicanismul ºi revoluþia deveneau mai mult sau mai puþin populare, dupã cum le ajutau împrejurãrile interne sau externe. În aparenþã, Don Carlos depãºise criza ultimatumului, ºi republicanismul – care fusese la modã dupã revoluþia din 1848 ºi în 1868, în timpul revoluþiei spaniole, – pãrea obosit, dezorientat; îi lipseau ºefi politici tineri, care sã ducã mai departe acþiunea generaþiei de la 1870. Ceea ce îl susþinea ºi îi prilejuia momente de vertiginoasã ascensiune, erau pretextele interne; afacerea tutunului, ciuma bubonicã, vinurile din Porto, sanatoriile etc., sunt tot atâtea teme de agitaþie, în Parlament, în redacþii ºi pe stradã, împotriva monarhiei ºi regimului. Strada a fost cuceritã de abia la urmã. Revoluþia, începutã ºi proclamatã de cãrturari ºi intelectuali, avea nevoie de un tribun ca sã poatã respira în marile pieþe ale Lisabonei, sã însufleþeascã ºi sã concentreze masele. Iar acest tribun, de atâta vreme aºteptat, Lisabona l-a recunoscut în persoana unui bãrbat de vreo 40 de ani, cu pãrul încãrunþit, cu obrazul ars de soarele Africii, cu o luminã stranie în ochi, care, în amurgul zilei de 14 ianuarie 1903, la înmormântarea caricaturistului Bordello Pinheiro – omul care zdruncinase prin desenele lui monarhia mai mult decât o fãcuserã toþi pamfletarii ºi poeþii laolaltã – îºi deschide loc prin mulþime ºi întreabã dacã poate vorbi. Era fostul student în medicinã, Antonio José de Almeida, care, dupã ce fãcuse cele trei luni de închisoare în 1890, plecase în Africa, aºteptându-ºi cu încredere ceasul. Acolo, la mormântul caricaturistului antimonarhic, se reveleazã geniul oratoric al celui mai formidabil tribun pe care l-a cunoscut istoria modernã. Antonio José de Almeida fascineazã masele prin simpla lui prezenþã, prin privirile sale rãtãcite, prin vocea lui cu nesfârºite nuanþe. Când începe sã vorbeascã, imensa mulþime din jurul lui aproape cã nu mai îndrãzneºte sã respire. Este stãpânul absolut al tuturor acelor reuniuni gigantice – 100.000 de oameni, dintr-o populaþie de o jumãtate de milion de locuitori, cât avea atunci Lisabona – reuniuni pe care le organizeazã sãptãmânal în Piaþa Libertãþii. Aportul politic al lui Almeida a fost unirea intelectualilor cu masele populare. El cel dintâi aduce sprijinul masiv al zecilor de mii de lucrãtori, galvanizaþi de verbul profetic al tribunului. Mai târziu, în Camerã, Antonio José de Almeida e oratorul republican cel mai temut, barbarul neînfricat, care întrerupe ºi protesteazã, ameninþã ºi prooroceºte. Citite în volum, discursurile lui par cu desãvârºire mediocre, lipsite de substanþã, de originalitate. Pentru cã, de fapt, textul nu reprezintã nimic; importantã era prezenþa tribunului, starea sufleteascã pe care o crea în comuniune cu masele, experienþa colectivã ale cãrei izvoare iraþionale ºtia, ca nimeni altul, sã le deschidã ºi sã le prãvãleascã sub cerul transparent al Lisabonei. Vorbea despre suferinþele poporului strivit de tirania monarhiei. Vorbea despre salvarea patriei prin revoluþie, de purificarea ei prin sânge. Patriotismul se împãca de minune, atunci, cu revoluþia ºi republicanismul, cãci „Bragança” era socotit un strãin vândut englezilor. Tribunul îºi vestea chiar propria lui moarte, dar nu se îndoia cã „ideea, înecatã în sânge, va reînsufleþi”, Ideea fixã a lui de Almeida era existenþa regelui; idee fixã care, aºa cum remarcã A. Ribeiro Lopes, avea de partea ei istoria, ºtiinþa, morala, filozofia ºi patriotismul. Dar succesul considerabil al tribunului se datoreºte puterii sale de a deºtepta în sufletul popular nostalgia pentru suferinþã ºi rãscumpãrare. Oricât ar pãrea de paradoxal, acest revoluþionar mason ºi dinamitard, vorbeºte maselor despre Hristos ºi Muntele Calvarului. Secretul farmecului sãu constã tocmai în aceastã împrospãtare a propagandei revoluþionare, inspirarea ei din alte izvoare decât ale generaþiilor precedente. El izbuteºte sã reînsufleþeascã revoluþia proiectând-o, cel puþin pentru mase, pe un plan spiritual, reducând-o la un conflict între valori morale, la o luptã între bine ºi rãu. Un memorialist al revoluþiei, Raul Brandâo, îl descrie astfel: „Acest Antonio José de Almeida e o forþã generoasã ºi simpaticã... Se supãrã, se agitã; apoi uitã totul cu un hohot de râs... Are apoi ºi altceva, care îi face cinste: crede, începe întotdeauna prin a crede în toþi. O mare generozitate un torace vast ºi o voce puternicã ºi magneticã. Nu e de afaceri, nici un politician oportunist. Ii lipseºte uneori spiritul critic. E orator; pânã ºi articolele sale sunt discursuri. Totuºi, dreptatea, libertatea ºi poporul, care pentru alþii nu sunt decât cuvinte, sunt pentru el realitãþi profunde”. Al doilea ºef al revoluþiei, deºi cu o popularitate mult mai redusã, este Afonso Costa, fostul student al Facultãþii de Drept din Coimbra care atacase monarhia în ziarul Ultimatum ºi fusese achitat. Cu totul deosebit de Antonio José de Almeida: evreu, jurist, bun dialectician, pregãtit pentru dezbaterile parlamentare, se pricepe mai ales la intrigile politice de culise. Oportunist, laº, imoral – nu are decât o singurã pasiune: puterea. Nu-l intereseazã mijloacele cu care izbuteºte sã parvinã. „Ingrat ºi vanitos”, – îºi aminteºte despre Costa fostul sãu profesor la Coimbra – „era totuºi umil când trebuia; scandalagiu ºi obraznic, totuºi timid în faþa primejdiei; sectar odios, prieten al mãririlor ºi comoditãþilor vieþii...” Portughezii îºi amintesc încã de spaimele lui penibile; când sãrea din tramvaie de teama unei bombe imaginare, se prefãcea rãnit ca sã nu iasã pe stradã, leºina când se complicau lucrurile ºi se închidea în ascensorul hotelului ca sã scape de urmãrire. Îndatã ce ajunge la putere, furã sume considerabile din tezaurul Statului, fãrã ºovãire. Numai la Credit Lyonnais avea un depozit de mai multe milioane; el a organizat sub republicã faimosul împrumut de 50 de milioane de dolari, pentru care Parlamentul îi ceruse în mod public sã dea socotealã. Alexandre Braga era un boem frumos, cu pãrul blond, figura palidã, impecabil îmbrãcat, afectând o distincþie aristocraticã; „seducea prin ordinea esteticã a frumuseþii ºi prin dezordinea scandaloasã a vieþii sale” (Lopez Ribeiro). Seducea de asemenea prin glasul sãu muzical, prin poezia care strãbãtea în toate discursurile sale. A exploatat ca nimeni altul pe plan politic, prestigiul unui prodigios artist. Brito Camacha devenise de la o zi la alta cel mai periculos rival al lui de Almeida. Medic militar, îºi leapãdã uniforma ca sã poatã mai bine sluji cauza revoluþiei. Începe – ca majoritatea agitatorilor – prin articole de ziar ºi atrage repede atenþia. Excesiv de inteligent, e caustic, necruþãtor, incisiv – nu numai faþã de monarhie ºi oamenii vechiului regim, ci mai ales faþã de miturile ºi ºefii revoluþiei. Demascã pretutindeni patologia misticii revoluþionare, distruge sistematic idolii strãzii. Pare nihilist, deºi e numai un visãtor al republicii ideale, al republicii alcãtuite de intelectuali, în care oamenii liberi schimbã între ei noþiuni clare. Era organic împotriva lui Antonio José de Almeida, cãci acesta voia „revoluþia creatã de sufletul poporului; generatoare de tot ceea ce e nobil ºi mare, revoluþia spontanã în serviciul cauzei sacre a Patriei”. De aceea nu accepta rãsturnarea valorilor pe care o proclamau ceilalþi ºefi revoluþionari. Un permanent disident, era detestat de camarazi ºi urât de mulþime pentru ironia lui strivitoare, pentru talentul sãu literar, pentru condeiul sãu muºcãtor. Unii spuneau cã în vine îi curge oþet în loc de sânge. „Are în el ceva dizolvant... Nici un act de credinþã. În loc de cãldurã, ironie...” (Raul Brandâo). κi petrecea serile într-o farmacie, ºi lumea spunea cã-ºi preparã veninurile. ªi totuºi el a fost acela care a organizat lupta politicã împotriva dictaturii lui Joâo Franco, rezumând-o într-o formulã celebrã: „Trebuie sã-l obligãm la tranzacþii care-l slãbesc, sau la violenþe, care-l compromit”. Revoluþia avea acum ºefi ºi animatori pentru toate categoriile sociale. Îi mai lipsea un singur om: acela care trebuia sã transforme republicanismul, cel puþin în ochii strãinãtãþii, într-un partid de guvernãmânt. Elitele intelectuale fuseserã pregãtite pentru revoluþie de cãtre generaþia de la Coimbra, ºi ele aveau acum pe un Alexandre Braga sau Joâo Chagas ca sã le satisfacã idiosincrasiile artistice ºi ideologice. Masele populare îl aveau pe Antonio Jose de Almeida. Afonso Costa era ºeful parveniþilor, al clientelei politice provinciale. Masoneria ajuta revoluþia prin formidabila ei organizaþie. Lipsea, însã, omul de mare prestigiu social ºi intelectual, care sã risipeascã rezerva ºi a burgheziei, a cãrui autoritate moralã sã transforme agitaþia strãzii ºi frenezia intelectualilor într-un partid de guvernãmânt. ªi omul acesta apare într-o bunã zi, tocmai când partidul resimþea mai acut lipsa unui ºef unic. La 23 iulie 1903, Bernardino Machado, fost ministru al lui Don Carlos, profesor la Universitatea din Coimbra, îºi dã în chip solemn adeziunea la republicanism. Era un bãrbat bãtrân, cu o impunãtoare barbã albã – figurã venerabilã de patriarh, soþ model, pãrinte ideal, crescându-ºi copiii cu o desãvârºitã grijã ºi iubire. Nimeni nu-i putea reproºa nimic. Era afabil ºi curtenitor cu toþi, seducãtor tocmai prin înfãþiºarea sa de cetãþean model, cãruia Regele îi dovedise încrederea ºi partidele de guvernãmânt nu-i precupeþiserã laudele. Corect, milionar, savant – izbutise sã inspire tuturor stimã; cãci elogia atât pe „patrioticul prelat” din Coimbra care pleca la Roma în fruntea unui „pelerinaj de credincioºi” – cât ºi anarhismul, care ,,în toatã puritatea sa e un ideal sublim, pe care societãþile îl realizeazã progresiv”. Bernardino Machado era prin excelenþã „preºedintele”. ªi este într-adevãr ales curând preºedinte al partidului republican. Adeziunea lui e o loviturã mortalã datã monarhiei. Ultimele ºovãiri ºi reticenþe ale burgheziei sunt învinse de apariþia aceasta nobilã, întrupare a tuturor virtuþilor civice ºi familiare. „Rolul sãu esenþial va fi sã dea partidului înfãþiºarea ºi psihologia unui partid de guvernãmânt: s-a sfârºit cu visurile federaliste (hispano-lusitane), cu extremismul social, cu internaþionalismul, cu doctrinele transcendente, cu dezordinea; iar din punct de vedere pozitiv: ordine înãuntru, pace în afarã, întemeiatã pe alianþa englezã. E de la început programul unui om de stat responsabil”. (Ribeiro Lopez) Machado viseazã o republicã burghezã, ordonatã, calmã. În sufletul sãu, detesta republica strãzii, a tribunilor, republica revoluþionarã, dinamicã, teluricã. Era un om al ordinii, dar nemãsurata lui ambiþie îl fãcuse sã se viseze toatã viaþa ºeful Statului; ºi pentru a-ºi împlini visul, nu ºovãie sã atace monarhia, pe care o iubea ºi o stima. Lângã el, toþi ceilalþi ºefi republicani par dinamitarzi, teroriºti, luciferici. Barba patriarhalã a nobilului preºedinte e un simbol al tuturor virtuþilor patriotice. Singur poetul desmetic, evreul de geniu Guerra Junqueiro – care a scris cele mai cumplite pagini împotriva lui Dumnezeu, a Portugaliei ºi a Regelui, ca sã-ºi încheie viaþa strângând la piept un crucifix – singur el scrie: „Bernardino va fi un crin care va rodi cucutã...”. Istoria nu l-a dezminþit. Machado a creat mitul republicii cordiale, simple, oneste, burgheze, bine crescute – prin care revoluþia a izbutit sã converteascã ºi sã zdruncine vechile partide de guvernãmânt. Surâsul preºedintelui a fost calul troian al revoluþiei în inima burgheziei portugheze.