La drept vorbind, toată viața mea e un șir de pasiuni eșuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sînt. Dar o să mă înțelegeți mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicționarele despre pasiuni.
În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o și jinduiam după ea. În ziua cînd, mai tîrziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mîndru și de bicicleta mea și de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieșeam în marginea orașului și pîndeam cicliștii care se antrenau. Mă luam după ei și pedalam cît puteam de tare. Uneori reușeam să-i însoțesc cîțiva kilometri. Pe urmă așteptam alții. Seara, mă întorceam frînt. Îmi storceam maioul de transpirație, făceam un duș și mă culcam fericit. Această pasiune a eșuat în umilință. Într-o zi, cum mergeam foarte mîndru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraș, am simțit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburînd prin aer și am aterizat la cîțiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea șoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întîmplase, cînd am văzut un camion îndepărtîndu-se și, de la fereastra cabinei șoferului, cineva făcîndu-mi un semn batjocoritor cu mîna. Așadar, fusesem azvîrlit intenționat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru ca însoțitorul șoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de țărînă, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încît roțile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic și caraghios, mai înaltă și cu cocoașă parcă, și am plecat. Lumea se uita la mine curioasă și probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mîrțoagă sui generis. Abia așteptam să se termine acel calvar. Eram furios și umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta.
Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie și din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeți.
A doua pasiune a fost șahul. Jucam în fum de țigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă țintuia cineva acolo. Nu mîncam, mă durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decît tabla aceea cu șaizeci și patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a cîștiga sau a nu cîștiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să cîștig neapărat și sufeream cînd mîncam bătaie. Totdeauna am fost un orgolios și nu mă puteam dezminți... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărți de șah și nopți întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinații. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineața eram ca un bețiv căruia îi lipsea porția de alcool.
Apoi, am învățat să "citesc" o partidă și ceasuri întregi citeam partide de șah. În tramvai, în autobuz, făceam același lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Șah orb. Și, firește, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilitățile la acest capitol nou. La început, mă mulțumeam să joc cu spatele la tablă, notînd mutările pe o foaie de hîrtie. Adversarii îmi anunțau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puțin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lîngă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă și ne comunicam mutările la telefon... Pînă cînd, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gîndind pe rînd din perspectiva albului și a negrului. Am făcut asta mai întîi la tablă. Mutam piesa albă, pe urmă îmi combăteam intențiile cu piesele negre.
Acest joc, nu știu dacă vă dați seama, era destul de periculos. Pînă atunci nu-mi pusesem la încercare decît memoria. Acum atacam chiar unicitatea ființei mele. Dintr-odată, ființa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăți din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfîșiere și reconstituire a unității mele. După un timp am renunțat și la tablă. Stăteam întins în pat și ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să cîștig o partidă pe care în același timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoțită, vă imaginați de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o șansă. Nu mai puteam cîștiga nici o partidă fără ca ea să însemne în același timp o înfrîngere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbușire. Eram sfîșiat în două și mă sfîșiam și mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi și, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiș ca să-i aflu intențiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi și trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce pînă atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înțeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gîndit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las șahul și să nu mai joc. "În chestiile astea, a zis el, există o singură soluție, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Așadar, tabla de șah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată." Ușor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, și am încercat să nu mă mai gîndesc la șah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul și să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice și mă credeam un incurabil.
Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mînă o povestire a lui Zweig despre un jucător de șah care a înnebunit tot așa, jucînd șah orb cu el însuși. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reușit ceea ce nu reușise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi țin jurămîntul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec și să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din față paharul. Probabil, și într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină și revii la normal. Totuși, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de șah tresăream. Mi se făcea frică și plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eșuat pe pragul nebuniei.
Ca să uit de șah probabil, m-am avîntat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam același concert de vioară sau aceiași concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce consideram eu "mare" în materie de muzică simfonică. Și cum veneam acasă, puneam în funcțiune picupul, după care șapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitînd orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decît celelalte. Știam pe dinafară concertele și simfoniile respective, dar tot le ascultam. Le cîntam cumva în gînd înainte. Pînă mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultam, ci ascultam ceea ce exista în mine, iar sunetele propriu-zise se tîrau ca o umbră după muzica din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultam. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cînta în mine și mă împiedica s-o gust. S-a întîmplat ca atunci cînd te amuză să-ți auzi ecoul vocii, pînă ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbești și să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunț la această pasiune...
Noi sîntem ca un cîntec, nu credeți? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrșit spre început. Trebuie să-l cînți totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrșit. Pe parcurs, în timp ce cînți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfîrșitul se apropie totuși, oricît l-ai amîna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrșitul. Te încăpățînezi să nu recunoști o evidență. Că orice cîntec are un sfîrșit. Oricît ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă cînd ea e acoperită de tăcere. Cînd tăcerea e mai puternică decît muzica. Astfel că orice cîntec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumusețea, vraja sînt provizorii. Că după ele va urma tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenușă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desișul sunetelor spre clipa cînd, îmbătați de muzică, am deschis buzele și am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfîrșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatră care lovește suprafața încremenită a unui lac. Atît durează muzica. Atît durează cît și cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sînt ca și noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbătrînește în timpul cît îl cîntăm. El începe tînăr, luminos, plin de încredere și de speranță. Se maturizează, continuă îngîndurat, apoi deodată îmbâtrînește. Uneori îmbătrînește solemn, alteori îmbătrînește melancolic. Asta n-are importanță. Ceea ce contează e că se apropie de sfîrșit și de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puțin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Știți cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se rotește pe disc nu mai înaintează... O puneți că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai același concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuți. Discul e același, dar tu nu mai ești același dinainte. Ești altul, mereu altul. Și astfel, dacă asculți toată viața același concert, de fapt asculți mereu alte concerte. Așa cum nu putem citi aceeași carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeași carte va trebui să recunoaștem la sfîrșit că am citit nenumărate cărți. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puțin sau mult schimbat... Numai că la o carte e mai ușor să-ți dai iluzia că poți să rămîi la aceeași pagină. Chiar dacă și asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămîi la aceeași pagină, de fapt citești mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrînești... Dar cărțile sînt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întîrziem, să amînăm, să revenim, să ne mințim, să uităm fatalitatea sfîrșitului, în timp ce ascultînd un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunțat și la muzică.
Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veți întreba care e. Ce nume are. Și mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aș spune "încredere în ceea ce e frumos" ar suna cumva retoric și pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcîiul lui Ahile, la mine, s-a extins, așa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simțeam atît de vulnerabil am început să vorbesc atît de mult despre speranță. Și, cum să vă spun, nu vorbeam pur și simplu despre speranță. O sacralizam. Aveam în fața vieții atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoționa lumina și-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simțurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în fața lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig.
N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puțin pretenția că o iubesc altfel decît ceilalți oameni. Dar vă asigur că pretenția asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur și mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuții care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbușiți în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranță un exil provizoriu din plictiseala și mediocritatea vieții obișnuite. Veneau pe plajă și trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forțată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alții veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau niște barbari adevărați pentru că nu aveau curaj să renunțe decît temporar și parțial la confortul civilizației, la tramvaie, la vacarmul orașelor. Aduceau, dealtfel, și pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulți, nici de mașini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau niște barbari ratați, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogorește trupul, să aud cum marea foșnește confuz la cîțiva pași de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbușit se reia... așadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine și să mă întorc la pasiunea mea...
Iubeam deci și liniștea plajelor goale și strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam și fîntînile și setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, și preotesele îngenuncheate în imaginația mea pe treptele lor. Și, după cum bănuiți, eram convins că nu există altă înțelepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraș și căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu știa ce e speranța și ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbești despre speranță dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranța ne-a pregătit doar să înghițim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Și pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau și cîntau, ținîndu-se de mînă, și, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc și se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aș fi dansat și aș fi cîntat alături de ele, dar n-aș fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiș de jnepeni ceva mai înalți decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că și viața e așa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem și care, totuși, poate, e aproape, foarte aproape.
Mai gîndeam astfel în ziua cînd am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aștept acum pe Eleonora, după ce am așteptat zadarnic un tren.
Eram într-o frizerie. Þin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocțiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraș o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta și promitea o primăvară înaltă. Un vînt călduț ștergea ultimele dîre de frig. Lumea zîmbea pe străzi și se simțea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată și cu ceva blînd și casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară și o blîndețe resemnată și tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeași poziție, fără nici o mișcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gîndea. "Uite așa ar trebui să stau și eu, dacă vreau să fiu ca un copac", mi-am zis. Cînd venea un client, îi lua cu mișcări automate pardesiul și pălăria și le așeza în cui. La plecare, îi ținea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulțumea cu voce înceată pentru bacșișul primit, după care își relua imobilitatea și tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, și-a luat o pungă de plastic și era gata să se îndrepte spre ușă cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, și mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat și a început să strige. Și pe măsură ce striga, vocea ei se subția, devenea țipăt, pînă cînd țipătul s-a sfărîmat. Ea își dădea seama că vocea n-o mai ajuta și țipa atunci și mai tare. Nu înțelegeam nimic din ce spunea, dar țipătul acela nesigur, ca o lamă de cuțit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricoșător. Nu mai era un țipăt omenesc. Era un țipăt animalic plin de disperare și de neputință. Nu știu cît a durat astfel, dar parcă nu se mai termina și simțeam că nu mai puteam să suport. Și poate și mai mult m-a înfricoșat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca și cum tot ce vedeam și auzeam erau născociri ale imaginației mele. Pentru ceilalți, femeia aceea tăcea în continuare la garderoba ei sau plecase. Înțelegeți? Þipătul ei nu exista. În zadar țipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Și numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde își lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca și cum eu nu fusesem de față sau mă gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme și fusese concediată, iar ea, neavînd din ce trăi, venea totuși și-și făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulțumindu-se cu ceea ce primea bacșiș. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugînd că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele cînd am plătit și am plecat cît am putut mai repede. Simțeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Și parcă țipătul ei plutea în continuare ca un tăiș de pumnal în aerul frizeriei, deși ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeași ca de obicei. "Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea." Atît. Înțelegeți? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit...
Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelație. Am știut în aceeași clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Þipătul dizgrațios și disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîșiase brutal tot ce țesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumusețe? Gogoși! Cacialma, domnilor. Nu există decît țipătul și tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat și exclamația: "Am mai văzut noi de-astea". Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există "omul" decît în tratatele de filosofie care se mulțumesc cu abstracțiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există și cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poți vedea totdeauna; îl copleșesc martorii, dintre care se aleg mereu și călăii și victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.
Așa a eșuat pasiunea mea pentru o frumusețe umană abstractă. Mi-am dat seama că țipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Sîntem surzi, iar cei care țipă se chinuiesc să țipe și mai tare văzînd că nimeni nu-i aude. Toți își văd de treburile lor mai departe, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simți atunci ca o păpușă dezarticulată. Ca să recapeți senzația că ești om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebunești. Și ca să nu înnebunești, țipi și mai tare. Și deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Þipătul a ajuns la limitele lui și s-a frînt. Tăcerea a fost mai puternică decît el.
Cred că femeia aceea a înnebunit văzînd că nimeni nu se uita la ea decît prin oglindă, nimeni nu-i da atenție. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea și i-ar fi zis ,,Ce vrei? De ce țipi?" probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicație sau ar fi plecat. Dar așa, văzînd că țipă în zadar, a țipat și mai tare ca să fie auzită. Se simțea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care își continua mișcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărîme și n-avea pentru asta decît o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să țipe ca și cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Pînă cînd țipătul s-a frînt.
M-am întors atunci la prima mea pasiune, înțelegînd că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atîta nedreptate pe lumea asta încît cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-și va epuiza șansele. Va eșua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dîră de dreptate, ci numai una de sînge. Așa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunțasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toți trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim și tot datorită ei nu sîntem auziți. Și trebuie să ne hotărîm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeași frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să țipe citea liniștit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu știa nimic. "E bolnavă?" Au ridicat din umeri. "Dar unde locuiește?" Nu știau. Cînd am ieșit pe ușă, am auzit 0 voce zicîndu-le celorlalți batjocoritor: "Încă unul care s-a țicnit". Și puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea orașului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebînd. În zadar. A trebuit să renunț.
Ceva se schimbase însă definitiv în viața mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez și dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întîi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întîlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentință greșită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulțumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate și importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentința, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam școala de rîs și că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam mințile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază cînd am plecat de la liceu, n-am mai rezistat și m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzîndu-mă, un aprod m-a întrebat amical: "Ați fost bolnav?" Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviințînd. La plecare, același aprod m-a însoțit cîțiva pași ca să mă întrebe: "Am văzut că scrieți tot timpul, pot să vă fiu și eu de folos?" Am plecat neștiind ce să-i răspund.
În vremea asta, de cîte ori ieșeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranța că o voi reîntîlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea țipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam și dacă aș fi întîlnit-o aș fi fost în stare s-o strîng de gît. Datorită țipătului ei, toate se răvășiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului...
Acum mergeam ca un cîine ținut în zgardă, la școală. Gîndul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: "Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceți că nu auziți. Întoarceți-vă și întrebați-o pe femeia care țipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciți-i: «Încetează!» Luați-o de mînă și dați-o afară. Scuturați-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceți capul. Numai atît faceți măcar. Nu vă continuați gesturile ca și cum nimic nu s-ar întîmpla. Smulgeți-vă măștile de sticlă"... Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Lumea e plină de măști de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mîngîi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă. Se îmbrățișează doi amanți și nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută și nu simt. Mama își crește copilul și nu simte cum odată cu obrazul se lărgește și masca de sticlă. Nu, aceste măști nu se văd. Dar opriți-vă undeva, vroiam să le strig, și țipați, cereți ajutor, amenințați. Imediat veți observa măștile de sticlă. Figurile rămîn impasibile. Fiecare își vede de viața sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieței am făcut această experiență. Era duminică dimineața și toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit și am început să țip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuțit pașii și în cîteva clipe în jurul meu era gol. Peste cîtva timp, pe motiv că nu eram în toate mințile și că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cît timp vroiam să mă duc la tribunal.
Cînd m-a văzut, aprodul m-a salutat zîmbind: "Bine ați venit din nou pe la noi. Ce mai faceți?" M-am aplecat și i-am spus la ureche: "Fac procesul țipetelor". A rămas perplex și sînt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. "Bine, bine, sigur... Înțeleg... Poftiți." Bietul om nu știa cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strîng de gît. Din ziua aceea, cînd mă zărea își făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiș cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcîndu-i un semn discret unui grefier, cu înțelesul "ăsta e". Nu era, dealtfel, singurul care mă evita. Lumea mă cam părăsise. Pînă și amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la președintele tribunalului și i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie.
Vă dați seama că și președintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacționează la propunerea mea. Nu mă așteptam s-o ia în serios.
Seara, acasă, am început, totuși, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întîi, pe hîrtie, conștiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie:
― a tulburat liniÈ™tea unui local public;
― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei;
― cei prezenÈ›i n-au făcut altceva decît s-o lase să È›ipe; nimeni n-a bruscat-o; È™i totuÈ™i, în loc să se liniÈ™tească, ea a continuat È™i mai tare;
― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuÈ™i nici unul nu se apucase să-i reproÈ™eze ei necazurile sale;
― È›ipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare È™i-ar È›ipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.
Pe altă hîrtie, notam argumentele care erau de partea ei:
― femeia nu voise decît să muncească onest, să-È™i ducă viaÈ›a ei amărîtă pînă la capăt; È™i dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate;
― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca;
― un om într-o asemenea situaÈ›ie este la fel de aproape de moarte È™i de nevoia de tandreÈ›e, de înÈ›elegere; e în stare atunci să cerÈ™ească un semn de care în condiÈ›ii obiÈ™nuite se poate lipsi; È™i, cînd nici cerÈ™indu-l nu-l poate obÈ›ine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul;
― dacă unul, unul singur dintre cei de față ar fi reacÈ›ionat, ea s-ar fi oprit; dar toÈ›i o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele;
― È›ipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.
Așa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins și spre asta. Căci, dacă asemănați viața cu un joc de ruletă, îmi era cu neputință să mă învîrt printre mese și să mizez puțin, cu țîrîita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Și ce jalnici mi se păreau cei care își drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunțiș, aveam alte idei și alt sînge în arterele mele decît ei. Vroiam să risc totul pe un număr cîștigător. Și, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi cîștiga. Riscul meu nu era decît pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvîrleam totul pe masă și așteptam apoi calm să se învîrtă discul ruletei. Abia cînd acesta se oprea și vedeam că m-am înșelat, rămîneam descumpănit. Cum se întîmplase? Nu-mi explicam. "Trebuie să fie o greșeală", îmi ziceam atunci. Și iarăși o luam de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: "ăsta are nervi de oțel" sau "e nebun"... Mai tîrziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolența jucătorului sigur de el, ci mizam strîngînd pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam rîsete înăbușite. Acum îmi trebuia toată înverșunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului și îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curînd, ardeam și speram iarăși.
Numai că de data aceasta descoperisem și altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele cîștigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala și chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpățînare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gîndit că, pentru a nu greși, trebuia să caut în orice idee și contrariul ei, să cîntăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere.
Toate raționamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gîndeam, căutam și reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreți, care-și arunca singur stînca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca șah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de șah. Într-un proces. Cîte idei, atîtea procese, atîtea partide de șah. Făceam exact același lucru ca atunci cînd jucam pe rînd, tot eu, cu piesele albe și cu piesele negre.