agonia francais v3 |
Agonia.Net | Règles | Mission | Contact | Inscris-toi | ||||
Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial | ||||||
|
||||||
agonia Textes Recommandés
■ Voir son épouse pleurer
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-21 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par Bot Eugen Iulian
Acum vreo cincisprezece ani, Michaux își făcuse aproape un obicei să mă ia cu el la Grand Palais, unde se prezentau tot felul de filme cu caracter științific, unele bizare, altele pur tehnice, de neînțeles. Ca să spun drept, mai mult mă intriga interesul lui pentru aceste proiecții decât proiecțiile în sine. Nu pricepeam prea bine resortul unei atenții atât de tenace. Cum se face, mă tot întrebam, că un spirit atât de năvalnic, întors spre sine însuși, cuprins de-o permanentă fervoare sau frenezie, se poate pasiona pentru demonstrații atât de meticuloase, de scandalos impersonale? De-abia mai târziu, meditând la explorările sale în universul drogului, am înțeles ce culmi de obiectivitate și de rigoare poate să atingă. Mânat de scrupule, avea să ajungă până la fetișismul infimului, al nuanței imperceptibile, psihologică sau verbală, reluată la nesfârșit cu o insistență precipitată. Să ajungi la delir prin aprofundare, acesta mi se pare secretul demersului său. Citiți, în "Infinitul turbulent", pagina în care se declară "străpuns de alb", unde totul e alb, unde "până și ezitarea e albă", iar "oripilarea" nu mai puțin. Nu mai există alb după aceea: Michaux l-a secătuit, l-a ucis. Obsedat de fondul lucrurilor, devine feroce: lichidează aparență după aparență, fără să cruțe nici una, le extermină prăbușindu-se-n ele, în căutarea, tocmai, a fondului, a fondului... inexistent, a insignifianței lor radicale. Un critic englez considera aceste sondări "terifiante". Mie îmi par, dimpotrivă, pozitive și pasionante în nerăbdarea lor de a sfărâma și pulveriza, adică de a descoperi și cunoaște, adevărul nefiind altceva decât încununarea unui efort de subminare.
Deși el însuși se declară unul din cei "născuți obosiți", niciodată n-a făcut altceva decât să fugă de amăgire, să scormonească, să caute. Nimic, ce-i drept, nu obosește mai mult decât efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. În legătură cu un contemporan celebru, fascinat de cangrena uuniversală numită Istorie, Michaux a folosit într-o zi o expresie revelatoare: "cecitate spirituală". Situându-se la polul opus, el a abuzat de imperativul de "a vedea", în sine și în jurul său, de a pătrunde nu doar în fondul unei idei(lucru mai ușor decât se crede), ci al celei mai neînsemnate experiențe sau impresii: nu și-a supus el fiecare senzație la un examen ce cuprinde totul: tortură, jubilație, voință de cucerire? Această pasiune de a se înțelege, această conștientizare excesivă se reduce la un ultimatum pe care nu încetează să și-l adreseze, la o incursiune pustiitoare în zonele cele mai obscure ale ființei sale. Pornind de la un astfel de element trebuie privită revolta sa împotriva propriilor vise, ca și nevoia pe care a simțit-o, în ciuda hegemoniei psihanalizei, de a le minimaliza, de a le ridiculiza. Decepționat de ele, și-a făcut o plăcere din a le pedepsi, proclamându-le vidul. Dar adevăratul motiv al furiei sale era, poate, nu atât insignifianța viselor, cât totala lor independență față de el, privilegiul lor de-a se sustrage cenzurii sale, de a se ascunde, zeflemisindu-l și umilindu-l prin mediocritatea lor. Mediocre, da, însă autonome, suverane. În numele conștiinței, al conștientizării ca exigență și ca datorie, cât și din orgoliu rănit, Michaux le-a acuzat și calomniat, le-a supus unui rechizitoriu, adevărata sfidare zvârlită entuziasmelor epocii. Demonetizând performanțele inconștientului, el se rupea de iluzia cea mai prețioasă ce operează de peste jumătate de secol. Orice violență lăuntrică este molipsitoare; a lui mai mult decât oricare alta. Niciodată nu ieși demoralizat dintr-o discuție cu el. Și la urma urmei puțin importă dacă-l întâlnești zi de zi ori numai din când în când, de vreme ce în toate circumstanțele esențiale încerci să-ți imaginezi reacția sau vorbele lui: solitar omniprezent, el e întotdeauna lângă tine..., mereu inseparabil de ceea ce contează într-o existență. Această intimitate de la distanță nu e posibilă decât cu un obsedat capabil de imparțialitate, cu un introvertit deschis spre toate zările și dispus să vorbească despre orice(chiar și despre actualitate). Părerile lui asupra situației internaționale, diagnosticele lui politice sânt remarcabil de corecte și adesea profetice. Să ai o percepție atât de exactă a lumii exterioare și, în același timp, să ajungi să înțelegi dinlăuntru delirul, să-i parcurgi multiplele forme, să ți le însușești, ca să spun așa,- această anomalie, atât de captivantă, de ispititoare, poate fi acceptată ca atare, fără să încerci s-o înțelegi. Voi sugera totuși o explicație, inevitabil aproximativă. Nimic nu e mai agreabil, cel puțin pentru mine, decât o discuție cu Michaux despre boli. S-ar spune că nu există boală pe care să n-o fi presimțit și așteptat, de care să nu se fi temut și fugit: oricare din cărțile sale este o defilare de simptome, de primejdii potențiale și în parte realizate, de beteșuguri gândite și răsgândite. Sensibilitatea lui la diversele modalități de dezechilibru este prodigioasă. Iar politica, joasă ispitire prometeică, ce este dacă nu un dezechilibru permanent, paroxistic, blestemul funciar al unei maimuțe megalomane? Spiritul cel mai puțin neutru, cel mai puțin pasiv din câte cunosc, nu putea să nu se intereseze de politică, măcar pentru a-și exersa sagacitatea sau dezgustul. Când se apucă să comenteze evenimentele, scriitorii în general dovedesc o naivitate rizibilă. Era important, cred, să cităm o excepție. O singură dată mi s-a părut că-l surprind pe Michaux în flagrant delict, nu de naivitate(de care este fiziologic incapabil), dar de "bune sentimente", de încredere, de abandon; întâmplarea aceea am exprimat-o atunci în niște termeni pe care consider util să-i reproduc aici: "Îl admiram pentru clarviziunea lui agresivă, pentru refuzurile, fobiile și toate aversiunile lui. În noaptea aceea, pe străduța unde pălăvrăgeam de ore în șir, mi-a spus, cu o umbră de emoție surprinzătoare în glas, că ideea dispariției omului îl tulbură întrucâtva..." "După aceste vorbe l-am părăsit, convins că niciodată n-am să-i iert înduioșarea și slăbiciunea." Dar de ce am scos dintr-un caiet nedatat această însemnare, abia ea naivă la culme? -Ca să arăt că pe atunci apreciam la el latura incisivă, crispată, "inumană", răbufnirile și rânjetele, umorul de jupuit de viu, vocația de convulsionar și de gentleman. La drept vorbind, calitatea lui de poet mi se părea de importanță secundară. Într-o zi mi-a mărturisit, îmi aduc bine aminte, că-și pune întrebarea dacă este sau nu poet. Este, categoric că este, dar ne putem imagina și că "ar fi putut să nu fie". Am înțeles însă mult mai bine cine este Michaux abia când am aflat că, în tinerețe, visînd să se călugărească, îi devora pe mistici. Consider că, în fapt, dacă n-ar fi fost el însuși un mistic, nu s-ar fi lansat niciodată cu-atâta îndârjire și metodă în căutarea stărilor extreme. Extreme, "dincoace de absolut". Lucrările lui despre drog își au sorgintea în dialogul cu misticul care fusese la începuturi, mistic refulat și sabotat, care își aștepta revanșa. Dacă am strânge laolaltă pasajele în care vorbește despre extaz și dacă am suprima din ele referințele la mescalină sau alte halucinogene, n-am avea oare impresia că ne găsim în fața unor experiențe autentic religioase, inspirate și nu provocate, și care-ar merita să figureze într-un breviar al clipelor unice și al ereziilor fulgurante? Misticii aspiră nu să se năruie în Dumnezeu, ci să-l depășească, atrași de un nu știu ce îndepărtat, de-o voluptate a ultimului, întâlnită la toți cei fulgerați și copleșiți de transă. Michaux e alături de mistici prin "rafalele lui lăuntrice", prin voința de a ataca de-neconceputul, de a-l forța, de a-l face să explodeze, de a merge mai departe, fără să se oprească vreodată, fără să dea înapoi din fața nici unui pericol. Neavând șansa și nici neșansa de a se înrădăcina în absolut, el își creează abise, născocește mereu altele noi, se aruncă în ele și le descrie. Aceste abise, ni se va obiecta, nu sunt decât "stări". Desigur. Dar totul e stare și nimic altceva decât stare pentru noi, care sântem sortiți psihologiei de când nu ne mai este îngăduit să ne pierdem în suprem. Mistic autentic, și totuși mistic neîmplinit. Îl înțelegem în măsura în care a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să nu izbândească, ca să-și păstreze ironia chiar și în zonele extreme unde l-au dus căutările sale. Ajuns la o experiență-limită, la un "absolut impur" unde bâjbâie, în care nu mai știe unde se află, are grijă întotdeauna să recurgă la o turnură familiară sau amuzantă, ca să arate că e el însuși, că-și amintește că face o experiență, că niciodată nu se va identifica total cu vreuna din clipele căutării sale. Conviețuiesc, în atâtea excese simultane, dezlănțuirile extatice ale unei Angela de Foligno și sarcasmele unui Swift. E admirabil că un om făcut parcă pentru a se frânge a adunat în spate ani fără să-și piardă vivacitatea. "Îl plimb pe bătrân..., blestematul lui trup ce se năruie, la care ține atâta, trupul nostru unic, al amândurora", scrie el în 1962, în "Vânturi și colburi". Același veșnic interval dintre senzație și conștiință, aceeași veșnică superioritate față de ceea ce este și ceea ce știe. Astfel, obsedat de cunoaștere, Michaux a reușit, în delirurile lui metafizice, în delirurile lui pur și simplu, să-și rămână sieși exterior. În vreme ce contradicțiile și dezacordurile noastre ne înrobesc cu timpul și ne paralizează, el a izbutit să și le domine pe ale sale fără să alunece spre înțelepciune, fără să se împotmolească în ea. A fost, toată viața, tentat de India, tentat și doar atât, din fericire, căci, dacă printr-o metamorfoză fatală ar fi sfârșit prin a ceda farmecelor ei obnubilante, ar fi însemnat să renunțe la acea prerogativă numai a lui de-a poseda tot felul de tare ce duc la înțelepciune, fiindu-i în același timp profund refractar. Ce dezastru- să fi prins gust pentru Vedanta sau pentru budism! Și-ar fi îngropat în ele talentele, lipsa lui de măsură. Mântuindu-se, s-ar fi pierdut ca scriitor: gata cu "rafalele", gata cu zbuciumul și performanțele sale. Relația cu el este atât de tonică tocmai pentru că nu s-a înjosit la nici o formulă de mântuire, la nici un simulacru de iluminare. Michaux nu-ți propune nimic, e ceea ce este, nu dispune de nici o rețetă de seninătate, perseverează, bâjbâie, ca și cum de-abia ar începe. Și te acceptă, cu condiția ca nici tu să nu-i propui nimic. Încă o dată: un non-înțelept, unul aparte. Ce mă uimește e că n-a sucombat la atâta intensitate. Intensitatea lui, e drept, nu-i din acelea accidentale, fluctuante, care se manifestă cu intermitență: constantă, fără fisuri, ea rezidă în ea însăși, se sprijină pe sine însăși, este precaritate inepuizabilă, "intensitate de a fi", expresie pe care-o împrumut din limbajul teologilor, singurul potrivit pentru a consemna o izbândă. 1973 |
index
|
||||||||
La maison de la litérature | |||||||||
La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politique de publication et confidetialité