Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de șoapte
Din oracole cețoase, cărți cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n ușa mea ușor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – și-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – și niciunde-n cărți vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roșul veșted de mătase
Cu-o foșnire de neliniști, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Și-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig și noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniștindu-mi gîndul și de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Și-ați bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Și-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Și-am rămas în prag o vreme, inima simțind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrșită, bezna-n sinea-i adîncită,
Și o vorbă, doar șoptită, ce-am șoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns șoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Și-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeț strein ce bate...
Nu știu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt și nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă și, c-un foșnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune și-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, țanțoș și încrezător.
Și-am vorbit: ,,Þi-e creasta cheală, totuși intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopții-adînc sobor!
Care ți-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, firește, auzindu-l cum rostește
Chiar și-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu știu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-și spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-și spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că știe,
Sufletul și-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîșietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mișcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulți prieteni, mulți, ca-n zbor –
Va pleca și el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neștiutor.
L-a-nvățat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilțul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, și vise, doruri, și nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopții, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran și cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemișcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Și simțeam iar îndoiala, mîngîiat de căptușeala
Jilțului, pe care pala rază-l lumina ușor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, ușor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Și-am simțit deodată-o boare, din cățui aromitoare,
Nevăzuți pluteau, c-un clinchet, pași de înger pe covor;
,,Þie, ca să nu mai sîngeri, îți trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiți de plîngeri, și de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă ești iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un țărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolții și pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia și-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ți blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele și vîntul,
Piei în beznă și furtună, sau pe țărmul Nopții-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ți veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ți pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Și de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, și stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra ușii mele, pînditor,
Ochii veșnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa își prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Știu, eu n-am să scap din umbra-i nemișcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii și poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)