Pe curtea mănăstirii îmi deschid,
Ca peste visul sufletului, geamul.
Tăcerea e de piatră: un molid
Și-a-ncremenit în luna plină ramul.
Biserica de bârne s-a-nchinat
La steaua cea dintâi, ca la icoană.
Un înger ca un nor îndepărtat,
Proptit de munți se roagă alb în strană.
Ce-i om s-a stins — ce-i sunet a murit
Trăiește numai schitul și copacul.
Tăcerea cerului a țintuit
Cu stele grele de oțel copacul
Dar clar o picătură a căzut,
Spărgând oglinda timpului în două —



Și-ascult în piept și-aud în schitul mut
Mărgăritarele cum plouă.
E toaca ta! A început să bată
Sub cer, prelung, cu inima deodată.