|
Biographie Giuliano Gramigna
S-a născut la Bologna la 31 mai 1920. A studiat dreptul la Universitatea din Milano, oraș în care trăiește și lucrează în prezent ca critic literar al cotidianului „Corriere della Sera”. A colaborat și colaborează la reviste cunoscute (”il verri”, „Paragone”, „Quaderni milanesi”, „alfabeta”, „Il cavallo di Troia” etc.) și a fost cronicar literar la săptămânalul „Settimo giorno” și la „Fiera letteraria”. A publicat romanele: Un destino inutile (1958), L\'eterna moglie (1963), Marcel ritrovato (1969), L\'empio Enea (1972), Il testo del racconto (1975), Il gran truco (1978). Și-a strâns activitatea de critic literar în Interventi sulla narrativa contemporanea (1976) și în La menzonga del romanzo (1980). Ca poet a debutat în volum cu La pazienza (1959) după care au urmat: Robinson in Lombardia (1966), Esercizi di decomposizione (1971), Il terzo incluso (1971), L\'interpretazione dei sogni (1978), Es-o-Es (1980), Annales (1985).
Giuliano Gramigna e un rafinat cunoscător al mecanismelor textului poetic, astfel că a încerca să facă poezia pentru el nu e o problemă din cele mai ușoare; face poezie mai repede cel ce nu știe ce este sau când este poezia. Cel ce a reușit să pătrundă în hățișul labirintic al textului, se va încumeta mai greu să încerce marea aventură; când încearcă, o va face în vis (de aici „Ceremonialul somnului”) pentru a se iluziona în ceea ce privește capacitatea de răscroială virgină a limbii poetice („è un bel buco nero/la poesia scritta in sogno./mi sveglio mentre risuona/il gracchio dell\'ultimo fonemo./disposti in quadrato ai bordi/di quel vuoto rispettosamente/si guarda in giù come/a una „lezione di anatomia””). Poezia nu mai poate fi închipuită decât ca a doua privire, asistând impenetrabilă (tragică în această impenetrabilitate obligată) la disecția ce are loc la „lecția de anatomie”, la propria-i autodisecție; întâi autorul (pictorul) este actantul principal, este cel ce scormonește în viscerele corpului (poetic) fiind implicat direct până la pierderea propriei identități în concentrarea mâinii și a ochiului, apoi el se smulge din act și se distanțează privindu-se făcând: în această distanțare stă de fapt chiar tragedia creației ce se privește când făptuiește și acest lucru este suficient pentru a-l opri să continue. Dar nu cumva, gestul de a fi schițat un început este deja chiar opera în sine?! Gramigna a ajuns la acest punct de unde poezia devine o lecție de anatomie la care privește neputincios.
Adriano Spatola a vorbit în legătură cu Esercizi di decomposizione de „neîncrederea” poetului „nu numai în ceea ce privește concretețea cuvântului ci și în ceea ce privește formele realității”; viziunii ermetizante ca și viziunii experimentaliste le urmează o viziune „mecanică, impersonală”; „nu e atât vorba de o problemă a non-comunicării ci de una a supraviețuirii”. Cât de capabilă va fi această limbă (dedusă din reziduuri, din urmele rămase de la un prânz zeiesc) să re-compună această realitate fărâmițată, des-compusă în mod iremediabil? Trebuie să se înțeleagă că Gramigna lucrează conștient într-o zonă de încercare a poeziei unde multe salturi mortale nu se omologhează totdeauna. El știe acest risc și continuă optimist în căutarea sa fără răgaz, ca orice poet al secolului XX, un secol blestemat în care poezia se zbate să se salveze sinucigându-se repetat în fiecare poet.
(extras din Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, Ed. C.R., Buc., 1988, p. 514-515)
|
Textes Recommandés
