|
Biographie Ion Iancu Vale
Sunt unul dintre cei care îl știu extrem de bine pe Ion Iancu Vale. Aș putea spune că îl cunosc ca pe propria-mi persoană. Între noi a existat întotdeauna o legătură și o încredere perfecte, totale, devenindu-i cu vremea un confident de neînlocuit. De aceea, pot afirma din capul locului că Ion Iancu Vale a fost, este și va fi un poet. Născut și nu făcut. Mai ales prin felul cum a trăit poezia. Așa i-a fost datul. Cei care nu au avut șansa unei astfel de condiții, cu greu pot înțelege în toată complexitatea lui un astfel de om. Iată ce îmi zicea în acest sens: „Datorită acestei condiții, obsedante și perpetue, bucuria și tristețea, victoriile și înfrângerile, dragostea și ura, curajul și teama, eu le-am trăit la alte cote, până la extaz. Am trăit și trăiesc încă prin și pentru poezie, cum numai prin și pentru Dumnezeu se mai poate trăi. Și nu voi regreta niciodată.”
Nu a scris mult pentru că nu avea cum, datorită neastâmpărului său permanent și a unui nebunesc spirit de frondă. Din păcate, aceste stări i-au marcat puternic viața, transformându-i-o într-o continuă neodihnă și alertă. S-a risipit total până la pierderea de sine, răsuflând doar atunci când simțea imperios nevoia de a scrie, „când cuvântul sătea gata să-mi spargă dinții și oasele capului, când, dacă nu l-aș fi eliberat și nu l-aș fi scris, ar fi explodat în mine, dezagregându-mă”, mi-a spus odată transfigurat și cu patimă.
Se vorbește mult despre destinul creatorului, paralel cu destinul operei sale. Personal, am constatat că cei care scriu o fac din felurite motive. Unii, ca urmare a unor interese materiale, unii din vanitate, alții din plictiseală, alții că așa e la modă sau din nevoia unui hobby... La aceștia, de regulă, destinul operei lor nu are nimic comun cu destinul propriu, amândouă minore și efemere.
efemere. Sunt însă creatori la care destinul existențial este legat de cel al operei lor precum fătul de mamă, prin cordonul ombilical. Numai așa au putut apărea și străluci pe firmamentul uman poeți precum Villon, Khayam, Esenin, Nichita, Beaudelaire, Poe...
Cel mai mare dintre șapte frați, Ion lancu Vale a fost crescut țărănește și creștinește, după precepte morale aproape rigide. De aceea, și acum, lui îi „pasă de ce spune lumea''și îl afectează profund, lată ce zice în privința aceasta:, Ca orice om, am greșit șiîncâ mai greșesc și eu multe, dar niciodată nu am greșit deliberat și capital, faptele mele fiind deseori exagerate și răstălmăcite. Am greșit, însă, și îmi este teamă. Dar despre asta are grijă Dumnezeu. In viață există trei instanțe în fața cărora trebuie să dăm socoteală: a oamenilor, a propriei conștiințe și a lui Dumnezeu. Dacă judecata umană poate fi influențată și deseori eludată, iar conștiința ți-o mai poți înșela, din fața judecății divine nu există nici o șansă de scăpare. Sub acest însemn am trăit și am scris, cu toate că, din păcate, nu am reușit întotdeauna să le respect «de profundis»“.
în acest moment, Ion lancu Vale mai are terminate (în manuscris), în afara volumului deja apărut „Lupii la mare”, încă patru cărți, dintre care două de proză. Cea de față, „înger sechestrat”, o consideră „autograful de foc” al existentei și creației lui. lată și câteva repere privitoare la acest volum și contextul realizării lui:
La vârsta de 14 ani, Nicu lancu, cum era cunoscut pe atunci, a plecat din localitatea natală, Pietroșița, la Sinaia, la școală „mai departe”. Fusese „programarea la vârsta de 25 de ani să devină inginer mecanic. N-a fost să fie însă așa, pentru că, după cum remarcă el însuși, „la acea vârstă, datorită aptitudinilor mele șiîn virtutea voinței divine, eram deja declarat, prin mirungere cu metaforă, poet al neamului meu”. în plus, începuse să se dezică fățiș de spiritul și educația comunistă ce-i fuseseră adânc inoculate. A urmat o perioadă de luptă surdă (dacă revolta lui solitară și anarhică se poate numi așa) cu toată lumea din jurul lui, căci nu se putea la acea vreme să faci ce vrei și să spui ce crezi. De aceea, el a îmbrățișat postura clasică a vagabondului, a „perpedesistului”, angajându-se în uzine și pe diverse șantiere din țară, fie și vremelnic. Primea deseori corecții pentru „comportament huliganicși antiso¬cial”, pentru că „nu-iplăceamunca, nueraconsecventșinuavea voință”, lată ce spuneîn privința asta: „Este total neadevărat, am fost cel mai tenace și mai consecvent luptător în materializarea condiției pe care, cu vrerea lui Dumnezeu, mi-am asumat-o. Aceea de poet liber. Inrest, nu m-a interesat nimic”. Datorită acestui fapt, a fost veșnic alergat, devenind cu timpul un răzvrătit notoriu și un alcoolic deseori aberant și violent.
Un aspect de care totdeauna i-a părut nespus de rău și pentru care își mai face încă probleme de conștiință este acela că Ie-a creat „probleme mari” părinților, care au fost niște oameni cinstiți și cumsecade și care l-au iubit mult, cu toate că nu l-au înțeles. De asemenea, remușcările lui se îndreaptă și spre alți oameni, care nu meritau felul cu care i-a tratat uneori, căci, spune el: „atunci nu înțelegeam și nu puteam face altfel. Mă credeam un justițiar, ales (nu doar prin cuvânt) să îndrepte strâmbâtățile și nedreptățile lumii. Ce utopie, ce himeră! Nimeni dintre semenii noștri nu poate face acest lucru. Iar Dumnezeu separe că nu mai vrea. A devenit prea mare ura reciprocă a oamenilor, trufia și egoismul lor.”
În tot acest timp, el scrie. Scrie și „mărșăluiește”. Scrie, merge, visează și bea. A fost strungar și lăcătuș, fotograf, mic funcționar, muncitor forestier, geolog (ultima ocupație, cea prezentă fiind de jurnalist). Geologia a însemnat, după cum mărturisește deseori, „cea mai frumoasă și mai dragă” activitate practică pe care a depus-o, aceasta și pentru că a lucrat alături de oameni de excepție și în mijlocul naturii, mai ales pe munte, unde s-a simțit „tot mai aproape de Dumnezeu” și unde caracterul său a suferit reale transformări pozitive. În plus, a avut prieteni buni și „tovarășide zbor”care l-au apreciat și l-au iubit, cu toate scăderile lui comportamentale.
În anul 1988, prin strădania unui coleg, excelentul bărbat, inginerul geolog Daniel Juverdeanu, textul cărții de față a putut fi bătut la mașină (pe atunci accesul la mașini de scris era mai anevoios ca la o armă de foc) și depus la Editura Cartea Românească. Nu a fost însă publicat. De-abia după „revoluție”, în 1998, doar jumătate din cuprinsul volumului a putut vedea lumina tiparului sub inspiratul titlu „Lupii la mare” și apărut prin grija editorului Jozsef Pildner, care scria, cu ocazia apariției cărții:
„După ce citești poeziile lui lancu-Vale, orice notă biografică este de prisos, viața pălind în fața scrisului. Totuși, este de datoria editorului să repereze existența oricărui autor. Născut în Pietroșița, este crescut și educat în spirit comunist. Studiile le începe în comuna natală, continuându-le la Sinaia șiîn alte orasedintară. Incâdin vremea aceea, observând, aidoma lui Labis, adevărata față a comunismului, se revoltă, de atunci trăind cu respirația celor de la In¬terne în ceafă. A scăpat ca prin urechile acului de batalionul disciplinar în armată și de pușcărie în civilie. Dat afară din cenaclurile literare, dar «puțind a talent», bețiv ca Esenin, plângând pentru orice rău din lume, a fost «strâns de pe drumuri», în urmă cu niște ani, de profesoara Ella Davidescu, care a reușit sâ-i redea încrederea în sine, aducându-l la un echilibru interior pe care nimeni nu-l întrevedea. Lui Dumnezeu îi mulțumește pentru această iubire, fiind convins că, de-acolo, din haituri, unde a fost luată de Domnul, Ella îl binecuvântează, fiindu-i, în continuare alături. Harul poetic l-a făcut să publice în diferite reviste literare, fiind apreciat de scriitori de primă mână. Înaintea poeziei el nu mai pune acum decât credința în Dumnezeu.”
Și iată că visul celei care a fost Ella Davidescu („dacă Dumnezeu m-a creat, Ella m-a desăvârșit”, remarca undeva poetul) de a vedea această carte publicată în întregime se îndeplinește de-abia acum, chiar dacă sub un alt titlu: „Înger sechestrat”.
Ion lancu Vale a fost aproape toată viața un vagabond și un rebel, adulat și deopotrivă înjurat. A rămas însă, în final, dincolo de poezie, un om întreg, mai ales după ce noua și tânăra lui soție, Felicia Elena, l-a făcut tată, aducând-o pe lume, în 1999, pe inegalabila Maria Teodora, „lacrima sufletului” său.
Un fapt pe care l-am remarcat la Ion lancu Vale este recunoștința ce și-a exprimat-o deseori față de marele prozator Mircea Horia Simionescu, care l-a apreciat și i-a acordat prietenia lui și care iată ce spunea despre poet: „Demersul poetic al lui Ion lancu Valeapornit, cu aproape două decenii în urmă, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotruș, Octavian Goga, Hichita Stănescu, parțial pe Marin Sorescu. înclinarea către poezia hiperrealistă, frustă, caustică și iconoclastă, fertiliza la poet o vocație de demolator al clișeelor constituite, de «anarhist» într-o societate anchilozată. S-a folosit, o vreme, de versul liber, caustic, surprinzător lapidar, după care, ordonându-și mijloacele și abordând tot mai mult structurile tradiționale, și-a îndrumat lirismul și viziunile către ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordând expresiei o mai pronunțată cadență. Desigur, ca orice poet adevărat, și-a dat seama de unele excese ale evoluției spre declamatoriu (faza de început) și Ie-a pus o frână decisă, preferând simțămintele mai interiorizate, trăirile intime; astfel, ceea ce era energie în versurile sale, s-a convertit în confesiune caldă, învăluitoare, în «stare de fapt poetică». Fără a renunța la cantabilitatea câștigată, ia directiîatea spuselor - și a ideii. Temperamental, se apropie de Esenin.“ – ianuarie 1997.
De asemenea, același sentiment îl are și față de un alt important om de litere, Cezar Ivănescu, care a crezut în harul și în rostul lui poetic, remarcând:
Tot timpul, Ion lancu Vale și-a trăit și își trăiește viața aventuros până la capăt, fără sfială... Sfială a arătat numai în fața literei scrise și în fața propriului destin literar... Dacă ar fi dat buzna în literatură, probabil ar fi mut astăzi și ei un raft de cărți tipărite... Dar n-a fost să fie așa... Până și scrisoarea de recomandare pe care i-o scrisese eminentul prozator, Mircea Simionescu în 1983, a ajuns la mine abia anul acesta...
Manuscrisul pe care-l am în față, poartă înscris pe copertă anul 1988 și cu toate acestea, în opinia mea, nu a fost nevoie să-i schimbe nici o virgulă. El probează că Ion lancu Vale este un poet excepțional, ale cărui poeme pot înfrunta timpul...
Scriind deopotrivă în vers alb și în vers clasic, Ion lancu Vale este un poet original și puternic, revolta existențială, fiind surdinizatâ, de o tandrețe copleșitoare mergând până la sentimentalism. Se pot cita poeme cu adevărat antologice din această carte de debut întârziat, preferăm însă să-i avansăm, prezumtivului lector o sugestie de lectură: Oriunde ar deschide cartea va descoperi cu încântare același ton de adresare directă și percutantă, convingătoare... Aceasta este doar o carte a unui poet redutabil care a ezitat prea multsă-și înscrie numele pe o carte, Ion lancu Vale, excesivul cheltuitor de existență dramatică, excesiv râbduriul poet.”- noiembrie 1997.
Dintre alte personalități de marcă ce au contribuit la devenirea lui artistică a fost și cunoscuta poetă Constanța Buzea, care, cu mulți ani în urmă, dialoga cu el la Poșta Redacției, și care, împreună cu poetul Grigore Arbore, i-au publicat primele poeme în revista „Amfiteatru”.
Încheind, îmi cer iertare dacă în prelegerea mea m-am dovedit prea laudativ. Citiți „înger sechestrat” și poate îmi veți da dreptate că nu am fost deloc subiectiv și că ne aflăm în fața unei poezii adevărate.
|
Textes Recommandés
