Orice aș încerca să ofer acestei lumi realizez că este prea puțin. Nimic nu-i este îndeajuns acestei lumi. Știu că dacă te uiți în abis, abisul se uită în tine. Am greșit uitându-mă? Nu am greșit suficient, am ales să cobor, să explorez. Astfel am aflat că nebunia a luat forma mea. În abis am aflat toate cadavrele reușitelor mele. Nu am fost surpins pentru că știam că eșecurile sunt vii în mine. Ele vor fi păstrate în mine pentru a-mi asigura echilibrul precar care-mi asigură supraviețuirea. Pentru că într-o lume dominată de incertitudini și dorinți absurde s-a renunțat complet la decența afectului și rațiunii. Mi-a rămas să rătăcesc între semeni, o rărtăcire fără căutare, o rătăcire care adulmecă a renuțare completă. Nu doresc a-mi răzbuna cadavrele din abis, pentru că ele au ales calea sinuciderii. Sinucigașii nu sunt răzbunați pentru că edificiul reușitelor lor ar fi fost construit din ruinele rezultate din nefericirea altora. Oamenii își iubesc propria nefericire, mai mult decât a celorlalți. Nu ar renunța pentru absolut nimic la ea. Nebunii sunt iertați de societate, pentru că diferențele dintre semeni sunt infime. Singurul care poate decide gradul de demență de care sunt atins sunt eu, pentru că sufăr de sindromul autocunoașterii și autopersiflării. Cultul propriei personalități m-a alungat dintre oameni fără să-mi ofere la schimb aroganța de a-mi păstra statutul de om. Ce am devenit? Un nebun ignorat de semeni, pentru că numai am nimic de oferit. Nici compromisuri ...

Cluj Napoca
noiembrie, 2008