Poèmes (2.590s) Poesie, prose, commentaires, critiques - Littérature et Culture Français
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
Agonia.Net | Règles | Publicité | Contact | Inscris-toi | |||||||
|
|
|
|
|
|
|
| ||
 |
| ||||||||
![[ Création ]](/images/menu/fra_CREATIVE.png){kind=small} ![[ Internet ]](/images/menu/fra_INTERNET.png){kind=small} ![[ Culture ]](/images/menu/fra_CULTURE.png){kind=small} ![[ Société ]](/images/menu/fra_SOCIETY.png){kind=small} ![[ Evénements ]](/images/menu/fra_EVENTS.png){kind=small} ![[ Arts ]](/images/menu/fra_ART.png){kind=small} ![[ Livre ]](/images/menu/fra_BOOKS.png){kind=small} ![[ Polémique ]](/images/menu/fra_DIALOGUE.png){kind=small} ![[ Presse ]](/images/menu/fra_PRESS.png){kind=small} ![[ Régional ]](/images/menu/fra_REGIONAL.png){kind=small} ![[ Contact ]](/images/base.png){kind=small} |
|||||||||
 |
|||||||||
| |||||||||
|
agonia.net 
· J'ai déposé mon journal de bord
Article 
Despre Boierism: manifest si razie
Table ronde
|
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-06 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par victor toh Străinul -Albert Camus- Partea întîi I Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanțe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri. Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două și voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi și mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu și nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanțe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat și totul va fi căpătat o înfățișare oficială. Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toți erau foarte triști din cauza mea și Céleste mi-a spus: "Avem numai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la ușă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră și o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni. Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberația drumului și a cerului, m-au făcut să ațipesc. Am dormit aproape tot drumul. Și, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuția. Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am așteptat puțin. Portarul a vorbit tot timpul cît am așteptat și, în sfîrșit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ținut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea știam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar și mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproșează ceva și am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreții. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Și, la urma urmelor, era mai fericită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Știi, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtășească preocupări care sînt din alte vremuri. Ești tînăr și ei i-ar fî fost urît cu dumneata." Așa era. Cînd era acasă, mama își petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obișnuinței. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obișnuinței. Puțin și din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar și fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efortul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet și de a face două ceasuri pe drum. Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l ascultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic și el a luat-o înainte spre ușă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalți. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalți sînt nervoși timp de două, trei zile. Și asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulțime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuțiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuțe, directorul s-a despărțit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziția dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineața. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale și-a exprimat, pare-se, deseori față de tovarășii ei dorința de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulțumit. Cît trăise, măicuța, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie. Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune și capre în formă de X. Pe două din ele era așezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai șuruburile încă nestrînse, sclipind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată. În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deșurubez capacul ca s-o puteți vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreți ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit și eu mă simțeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine și m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproș, ca și cum ar fi vrut numai să știe pricina. Am spus : "Nu știu". Atunci, mușcîndu-și mustața albă, a declarat fără să mă privească: "Înțeleg". Avea ochi frumoși, de un albastru deschis, și o față cam roșie. Mi-a dat un scaun și s-a așezat și el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre ieșire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un șancru". Cum nu înțelegeam, m-am uitat la infirmieră și am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeața bandajului pe obrazul ei. După ce a ieșit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu știu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezență în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfințit. Și simțeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult ești aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca și cum s-ar fi așteptat dintotdeauna la întrebarea mea. Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrși ca portar la azilul din Marengo. Avea șaizeci și patru de ani și era parizian. În clipa aceea l-am întrerupt : "A, nu ești de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la șes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris și că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obișnuiești bine cu gîndul că a murit, că și trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roșise și-și ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat și interesant ceea ce spunea el. În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simțea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenția că în definitiv era și el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalți" și mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, firește, nu era același lucru. El era portar și, într-o oarecare măsură, avea drepturi asupra lor. Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul și eu am fost orbit de strălucirea neașteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceașcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat și el s-a întors puțin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simțit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu știam dacă pot s-o fac de față cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanță. Am oferit portarului o țigară și am fumat amîndoi. La un moment dat, el mi-a spus : "Știți, prietenii doamnei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze și ei. Așa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune și cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Strălucirea luminii pe pereții albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalația era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieșit, s-a întors, a așezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit niște cești în jurul unui ibric. Apoi s-a așezat în fața mea, dincolo de măsuță. Infirmiera ședea și ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mișcarea brațelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduță, cafeaua mă încălzise și prin ușa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte și de flori. Cred că am ațipit puțin. Un foșnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeața camerei mi s-a părut și mai orbitoare. În fața mea nu se vedea nici o umbra și fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au intrat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece și se strecurau tăcuți prin această lumină orbitoare. S-au așezat fără ca vreun scaun să scîrțîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni și nici un amănunt de pe fețele lor sau de pe veșmintele lor nu-mi scăpa. Totuși, nu-i auzeam și-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau șorț și cordonul cu care-și încingeau talia le scotea și mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbații erau aproape toți foarte slabi și purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiță lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au așezat, cei mai mulți dintre ei m-au privit și au dat din cap stingheriți; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinți, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toții așezați în fața mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece. Puțin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Ședea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarășe de-a ei, și n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughițuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalți parcă n-o auzeau. Se pleoștiseră, posomorîți și tăcuți. Se uitau la coșciug sau la bastonul lor sau la orice altceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoșteam. Aș fi vrut să n-o mai aud. Totuși, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Portarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva și a continuat să plîngă cu aceeași ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a așezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumneavoastră. Zice că era singura ei prietenă aici și că acum nu mai are pe nimeni." Am stat așa vreme îndelungată. Suspinele și gemetele femeii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit și mă dureau șalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat și nu puteam înțelege ce anume este. Cu timpul, am reușit să pricep că dintre bătrîni cîțiva își sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-și dădeau seama, atît erau de cufundați în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă. Am băut cu toții cafea, serviți de portar. Pe urmă, nu mai știu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii și am văzut că bătrînii dormeau ghemuiți, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleștate pe baston, mă privea țintă, ca și cum n-ar fi așteptat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăși. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare șalele. Lumina zilei se strecura prin plafonul de sticlă. Puțin după aceea, un bătrîn s-a trezit și a tușit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrățele și de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalți și portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieșire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toții mîna, ca și cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi. Eram obosit. Portarul m-a dus la el și am putut să mă spăl și să mă dichisesc puțin. Am băut iar o cafea cu lapte, care era foarte bună. Cînd am ieșit, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroșise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fusesem la țară si simțeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama. Dar am așteptat în curte, sub un platan. Respiram mirosul pămîntului umed și nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puțin la aceste lucruri, dar atenția mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniștit. Soarele se înălțase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea și mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon și mi-a spus: "Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coșciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?" Am răspuns că nu. El a poruncit în telefon, coborînd vocea: "Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul". Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare și eu i-am mulțumit. S-a așezat în spatele biroului, și-a încrucișat picioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, împreună cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: "E o chestiune de omenie", a spus. Dar în cazul de față a permis unui vechi prieten al mamei să urmeze convoiul: "Thomas Pérez". Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : "Înțelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el și cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Și adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul medicului curant, i-am interzis priveghiul de ieri." Am rămas tăcuți destul de multă vreme. Directorul s-a ridicat și s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a spus : "Uite, a sosit și preotul din Marengo. A venit mai devreme." M-a prevenit că ne vor trebui cel puțin trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. În fața clădirii se afla preotul cu doi copii care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceștia ținea o cădelniță și preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanțului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis "fiule" și mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat. Am observat imediat că șuruburile coșciugului erau strînse și că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în același timp pe director spunîndu-le că dricul așteaptă în drum și pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul și cu mine am ieșit cu toții afară. În fața ușii am găsit o doamnă pe care nu o cunoșteam : "Domnul Meursault", a spus directorul. N-am auzit numele acelei doamne, am înțeles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe fața ei osoasă și prelungă. Apoi ne-am retras cu toții de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma celor ce purtau sicriul și am ieșit din azil. În fața porții aștepta dricul. Lăcuit, lunguieț și lucitor, te făcea să te gîndești la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleț îmbrăcat ridicol și un bătrîn care-și luase un aer de circumstanță. Am înțeles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă și boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieșit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi și o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămașa cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de moale ieșeau la iveală niște urechi ciudate, blegi și cu marginile crestate, a căror culoare de un roșu aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. În urmă, directorul, eu și, încheind convoiul, infirmiera de serviciu și domnul Pérez. Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra pămîntului și dogoarea lui creștea cu repeziciune. Nu știu de ce am așteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-și pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el și-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea și domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărășiți de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd șirurile de chiparoși care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roșu și verde, casele acestea rare și bine conturate, o înțelegeam pe mama. În acest ținut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleșitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman și deprimant. Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că Pérez șchiopăta puțin. Dricul își sporea încet-încet viteza și bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconjurau dricul rămăsese și el în urmă și mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălța pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor și trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. În același timp, își ștergea și el craniul cu o batistă pe care o ținea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puțin marginea șepcii. I-am spus: "Poftim ?" El a repetat, arătîndu-mi cerul: "Frige". I-am spus iar: "Da". "Era bătrînă ?" Am răspuns: "Așa și așa", pentru că nu știam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul și l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-și pălăria în mîna care atîrna fără vlagă. M-am uitat și la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ștergea. Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeași cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesuportat. La un moment dat, am trecut peste o porțiune a drumului care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea și lăsau deschisă pulpa ei lucioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simțeam oarecum pierdut între cerul albastru și alb și monotonia acestor culori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mirosul de piele și de balegă al dricului, acela de lac și de tămîie, oboseala unei nopți de nesomn îmi tulburau privirea și ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea și am văzut că lăsase drumul și o luase peste cîmp. Am mai constatat că în fața mea drumul făcea o cotitură. Am înțeles că Pérez, care cunoștea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp și asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simțeam cum îmi zvîcnesc tîmplele. Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranță și firesc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciudată, care nu se potrivea cu fața ei, o voce melodioasă și tremurătoare. Mi-a spus: "Dacă mergem încet riscăm să facem insolație. Dacă mergem prea repede, transpirăm și în biserică răcim." Avea dreptate. Nu era nici o ieșire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare și durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau și stîrneau un luciu apos pe această față descompusă. Au mai fost biserica și țăranii pe marginea drumului, mușcatele roșii pe mormintele din cimitir, leșinul lui Pérez (ai fi zis, o paiață dezmembrată), pămîntul de culoarea sîngelui care se așezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, așteptarea în fața unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului și bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului și cînd m-am gîndit că aveam să mă culc și să dorm douăsprezece ore în șir. II Trezindu-mă, am înțeles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic așa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, firește, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanță și asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, oricum aș fi avut sîmbăta si duminica libere. Bineînțeles, asta nu mă împiedica totuși să-l înțeleg pe patronul meu. Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac și m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tramvaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfulețului. Era o mulțime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Și eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea și n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză și, în această mișcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se și instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi și rîdea. M-am cățărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut și, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate și l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat și eu am rămas așa. Aveam în ochi tot cerul și era albastru și auriu. Sub ceafă simțeam pîntecele Mariei respirînd ușurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiți. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu brațul și am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dumneata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar și mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră și m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să știe cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem și patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna ești puțin vinovat. Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea își lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrșitul spectacolului am sărutat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine. Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătușa ei. M-am gîndit că e duminică și asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase și am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranță, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări și nu pot suferi așa ceva. Mi-am pregătit niște ouă și le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam și pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr. După-masă, m-am cam plictisit și m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era comod apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine și a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puțin cam desfundate, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuța de toaletă și patul de alamă. Restul e în părăsire. Puțin mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi și l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini și, drept încheiere, am ieșit pe balcon. Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuși, pavajul era slinos, trecătorii rari și încă grăbiți. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băiețași în costume de marinari, cu pantaloni scurți, cam stingheriți în hainele lor țepene, și o fetiță cu o fundă mare roz și pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie, și tatăl, un omuleț destul de plăpînd, pe care-l cunoșteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion și baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înțeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala - păr pomădat și cravată roșie, haină foarte ajustată cu batistă brodată și pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme și se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos. În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectacolele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii și pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, deasupra șirurilor de ficuși plantați de-a lungul străzii. Pe trotuarul din față, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în fața ușii și s-a așezat călare pe el, sprijinindu-și brațele pe spătar. Tramvaiele puțin mai înainte înțesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua "La Pierrot", alături de tutungiu, chelnerul mătura rumegușul din sala pustie. Era într-adevăr duminică. Am întors scaunul și l-am așezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două țigări, am intrat în casă ca să iau o bucățică de ciocolată și m-am întors s-o mănînc la fereastră. Puțin după aceea cerul s-a întunecat și am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuși încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întunecată. Am stat mult timp privind cerul. La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Aduceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoțați pe trepte și pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănașele lor. Urlau și cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulți dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: "I-am bătut". Și eu am făcut "da", din cap. Din acest moment, automobilele au început să vină grămadă. Ziua a mai scăzut puțin. Deasupra acoperișurilor, cerul s-a înroșit și, o dată cu seara, străzile s-au însuflețit .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alții pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîți spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceștia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei și m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraș sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiți și gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din față. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se țineau de braț. Băieții potriviseră așa ca să se întîlnească față în față cu ele și le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoșteam, mi-au făcut cu mîna. Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc și au făcut să pălească primele stele care se înălțau în noapte. Am simțit că mă dor ochii tot privind așa trotuarele cu încărcătura lor de oameni și lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud și tramvaiele, la intervale regulate, își aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brățară de argint. Puțin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare și cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor și a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimțite, pînă ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puțin gîtul pentru că-l ținusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine și macaroane, le-am preparat și am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o țigară la fereastră, dar aerul se răcise și mi s-a făcut nițel frig. Am închis ferestrele și, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu niște resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul și că, pe scurt, nimic nu se schimbase. III Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoitor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit și în afară de asta a vrut să știe cîți ani avea mama. Am spus "vreo șaizeci" ca să nu greșesc și nu știu de ce a părut să respire ușurat și să considere asta o afacere încheiată. O mulțime de conosamente se adunau necontenit pe masa mea și a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mîini. La prînz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puțină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuințat toată ziua. I-am spus într-o zi patronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuși decît un amănunt lipsit de importanță. Am plecat cam tîrziu, la douăsprezece și jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediție. Biroul dă spre mare și am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanțuri și explozii. Emmanuel m-a întrebat "ce-ar fi dacă ne-am urca"'și eu am început să alerg. Camionul ne-a depășit și noi ne-am avîntat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot și praf. Nu mai vedeam nimic și nu simțeam decît elanul dezordonat al goanei, printre troleuri și mașini, catarge care dansau pe cer și corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintîi și am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se așeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf și soare. Emmanuel rîdea de se strîmba. Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pîntecele lui mare, cu șorțul și mustățile albe. M-a întrebat dacă "mă simțeam bine totuși". I-am spus că da și că mi-era foame. Am mîncat foarte repede și am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puțin pentru că băusem prea mult vin și, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era tîrziu și am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou și seara, plecînd, am fost bucuros să mă întorc acasă mergînd încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simțeam bine. Totuși, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi. Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuți împreună. Cîinele de vînătoare are o eczemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul și care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruță, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roșietice pe obraz și părul gălbui și rar. Cît privește cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte și gîtul țeapăn. Par de aceeași rasă și totuși se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece și la șase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu și-au schimbat itinerariul. Poți să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele și-l ocărăște. Cîinele, de teamă, se face mic și se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăște din nou pe stăpînul său și e din nou bătut și ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar și se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Și așa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l așteaptă și-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele își face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să știe. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai își ocăra cîinele. Îi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" și cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci ,fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reținută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui și gemea. Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. În cartier se spune că e întreținut de femei. Cînd îl întrebi ce meserie are, e totuși "magaziner". În general nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea și uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numește Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi și cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna foarte corect. Și el mi-a spus, vorbind despre Salamano: "Urîtă treabă !" M-a întrebat dacă asta mă scîrbește și i-am spus că nu. Am urcat amîndoi scara și eram pe punctul de a mă despărți de el cînd mi-a spus : "Am acasă cîrnați și vin. Nu vrei să mănînci cu mine ?" M-am gîndit că asta mă scutea să mai gătesc și am primit. Are și el numai o cameră și o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb și roz, fotografii de campioni și două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară și patul desfăcut. A aprins mai întîi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar și s-a legat la mîna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină. "Mă înțelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sînt om rău, dar mă aprind iute. Ăla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă ești bărbat». I-am zis: «Ia vezi-ți de treabă». Mi-a zis că nu sînt bărbat. Atunci am coborît si i-am spus: «Destul! Sau te liniștești sau te ating». Mi-a răspuns : «Nu zău !». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, așa lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul și i-am dat doi pumni. L-a umplut sîngele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da»". În tot acest timp, Sintès își potrivea pansamentul. Eu ședeam pe pat. Mi-a spus: "Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat." Era adevărat și am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoșteam viața, că puteam să-l ajut și că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic și el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulțumit. A scos niște cîrnați, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacîmuri și două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am așezat la masă. Mîncînd, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puțin la început. "Am cunoscut o doamnă... Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea." Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreținuse. Eu n-am răspuns nimic și totuși el a adăugat imediat că știa ce se spune în cartier, dar că el are conștiința curată și că e magaziner. "Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înșelătorie la mijloc." Îi dădea atît cît să aibă din ce trăi. Plătea el însuși chiria camerei și-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mîncare. "Trei sute de franci pentru cameră, șase sute de franci pentru mîncare, o pereche de ciorapi din cînd în cînd, asta tăcea o mie de franci. Și doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puțin, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuși, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi și tu măcar o jumătate de zi ? M-ai ușura puțin de toate aceste fleacuri. Ți-am cumpărat un costum nou luna asta, ți-am dat douăzeci de franci pe zi, îți plătesc chiria și tu, tu stai și bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua și zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine și tu te porți urît cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reușea și am băgat eu de seamă că e o înșelătorie la mijloc."' Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de loterie si că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai tîrziu găsise o chitanță de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brățări. Pînă atunci nu știuse de existenta acestor brățări. "Am văzut eu bine că era o înșelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întîi am bătut-o. Și pe urmă i-am spus totul verde în față. I-am spus că ea nu voia decît să-și facă de cap. Cum i-am spus, înțelegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru felul cum te tin ?! Abia mai tîrziu ai să-ti dai seama ce-ai pierdut»." O bătuse pînă la sînge. Înainte n-o bătea. "O plesneam, dar cu milă, ca să zic așa. Ea țipa un pic. Eu trăgeam obloanele și totul se sfîrșea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Și după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns." Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cît despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin și-mi ardeau tîmplele. Fumam țigările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie si duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a continuat. Ceea ce-l supăra "era că mai avea chef să se culce cu ea". Dar voia s-o pedepsească. Se gîndise întîi s-o ducă într-un hotel și să cheme poliția de moravuri ca să provoace scandal și s-o pună să-și scoată condicuță. Pe urmă se adresase unor prieteni pe care-i avea printre borfași. Aceștia nu găsiseră nimic. Și, după cum îmi atrăgea Raymond atenția, nu era așadar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta și ei au propus atunci s-o "însemneze". Dar nu asta voia el. Avea să se gîndească. Mai întîi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să știe ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înșelătorie la mijloc și mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită și ce aș face în locul lui; i-am spus că nu puteai ști niciodată, dar că e firesc să o pedepsească. Am mai băut puțin vin. El a aprins o țigară și mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare "plină de înjurături și în același timp de lucruri care s-o facă să regrete". După aceea, cînd ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea și "chiar în momentul culminant" are să o scuipe în obraz și s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie scrisoarea de care avea nevoie și că se gîndise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam nimic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc și am răspuns că nu. Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile și restul de cîrnat rece pe care nu-l mîncasem. A șters cu grijă mușamaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hîrtie cu pătrățele, un plic galben, un toc de lemn roșu și o călimară pătrată cu cerneală violetă. Cînd mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întîmplare, dar m-am străduit să-l mulțumesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l nemulțumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumînd, clătinînd din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost foarte mulțumit. Mi-a spus: "Știam eu că tu cunoști viața". Întîi nu mi-am dat seama că mă tutuiește. Numai cînd mi-a declarat: "Acum ești un adevărat prieten", asta m-a frapat. A repetat fraza și eu i-am spus: "Da". Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui și el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea și am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puțin fumînd, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniștit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: "E tîrziu". Raymond socotea și el la fel. A făcut observația că timpul trece repede și, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfățișare tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întîi, n-am înțeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întîmple într-o zi. Asta era și părerea mea. M-am ridicat, Raymond mi-a strîns mîna cu putere si mi-a spus că bărbații se înțeleg întotdeauna între ei. Ieșind de la el, am închis ușa și am rămas puțin în întuneric, pe palier. Casa era liniștită si din adîncurile scării în spirală urca o adiere nedeslușită și umedă. N-auzeam decît cum îmi zvîcnește sîngele care-mi vîjîia în urechi. Am stat nemișcat. Dar în camera bătrînului Salamano cîinele a gemut surd. IV Am lucrat bine toată săptămîna. Raymond a venit și mi-a spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema cu Emmanuel, care uneori nu înțelegea ce se petrece pe ecran. Trebuia atunci să-i dau explicații. Ieri a fost sîmbătă și Maria a venit așa cum ne înțelesesem. Am simțit o mare dorință văzînd-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu dungi roșii și albe și sandale de piele. I se ghiceau sub rochie sînii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o înfățișare de floare. Am luat un autobuz și ne-am dus la cîțiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stînci și mărginită de trestii înspre țărm. Soarele de ora patru nu era prea fierbinte, dar apa era călduță, cu valurile lungi și leneșe. Maria m-a învățat un joc. Înnotînd, trebuia să bei creasta valurilor, să iei în gură toată spuma și să te întorci apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Tîșnea atunci o dantelă spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie caldă pe obraz. Dar, după cîtva timp, aveam gura arsă de amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci și s-a lipit de mine în apă. Și-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi răcorea buzele și ne-am rostogolit un timp în valuri. În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strîns-o lîngă mine și ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine și să ne aruncăm pe pat. Lăsasem fereastra deschisă și era plăcut să simți noaptea de vară curgînd pe trupurile noastre arse de soare. Azi dimineață Maria a rămas la mine și eu i-am spus că vom lua masa împreună. Am coborît ca să cumpăr carne. Pe cînd urcam înapoi, am auzit o voce de femeie in camera lui Raymond. Puțin după aceea, bătrînul Salamano și-a certat cîinele, am auzit zgomot de pași și de gheare pe treptele de lemn ale scării și apoi: "Ticălosule, stîrvul dracului!" Au ieșit în stradă. I-am povestit Mariei istoria bătrînului și a rîs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea ale cărei mîneci le suflecase. Cînd a rîs, am simțit că o doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce pregătea masa și fără legătură, a rîs iar, în așa fel încît am sărutat-o. În clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la Raymond. S-a auzit mai întîi o voce ascuțită de femeie și apoi Raymond care spunea: "Nu mă respecți, nu mă respecți. Am să te învăț eu să mă respecți!" Cîteva zgomote surde și femeia a urlat, dar atît de îngrozitor, că imediat palierul s-a umplut de lume. Maria și cu mine am ieșit și noi pe palier. Femeia continua să țipe și Raymond să lovească. Maria mi-a spus că e îngrozitor și eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să mă duc după un polițai, dar eu i-am spus că nu-mi plac polițaii. Totuși, a venit unul cu locatarul de la etajul al doilea, care e instalator. A bătut la ușă și s-a făcut tăcere. A bătut mai tare și, după puțin timp, femeia a plîns și Raymond a deschis. Avea o țigară în gură și o expresie dulceagă. Femeia s-a repezit la ușă și i-a spus polițaiului că Raymond o bătuse. "Numele", a spus polițaiul. Raymond a răspuns. "Lasă țigara din gură cînd vorbești cu mine", a spus polițaiul. Raymond a șovăit, s-a uitat la mine si a tras un fum. În acest moment, polițaiul i-a tras o palmă zdravănă cu o mînă mare și grea, drept în obraz. Țigara a sărit la cîțiva metri. Raymond s-a schimbat la față, dar n-a spus nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă poate să-și ia chiștocul. Polițaiul a răspuns că poate și a adăugat: "Pe viitor ai să știi că un polițai nu e un caraghios". În acest timp femeia plîngea si a repetat: "M-a bătut. E un pește." "Domnule polițai, a întrebat atunci Raymond, legea dă voie să-l faci pe un om pește ?" Dar polițaiul i-a poruncit "să-și țină fleanca". Raymond s-a întors atunci spre femeie și i-a spus: "Așteaptă tu, fetițo, ne mai vedem noi". Polițaiul i-a spus să-și țină gura, că femeia trebuia să plece și el să rămînă în camera lui să aștepte să fie convocat la comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie rușine să se îmbete în asemenea hal, încît să tremure așa cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: "Nu sînt beat, domnule polițai. Numai că sînt aici, în fața dumneavoastră, si tremur, e ceva nervos." A închis ușa și toată lumea a plecat. Maria și cu mine am terminat de preparat masa. Dar ei nu-i era foame, eu am mîncat aproape totul. Ea a plecat la ora unu și eu am dormit puțin. Pe la ora trei cineva a bătut la ușă și a intrat Raymond. Eu am rămas întins. El s-a așezat pe marginea patului. A stat un timp fără să vorbească și eu l-am întrebat cum s-au petrecut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse așa cum plănuise, dar că ea îi dăduse o palmă și că atunci o bătuse. Restul îl știam. I-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de pedepsită și că poate să fie mulțumit. Asta era și părerea lui și a făcut observația că degeaba intervenise polițaiul, tot n-are să-i ia înapoi bătaia pe care o mîncase. A adăugat că el îi cunoștea bine pe polițai și că știa cum trebuie să te porți cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă așteptasem ca el să răspundă la palma polițaiului. Am răspuns că eu nu mă așteptasem deloc și că de altfel nu puteam suferi polițaii. Raymond a părut foarte mulțumit. M-a întrebat dacă voiam să mergem undeva împreună. M-am sculat și am început să mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu știam ce trebuie să spun. După Raymond, era de-ajuns să declar că femeia l-a insultat. Am acceptat să-i fiu martor. Am ieșit și Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a vrut să joace o partidă de biliard și m-a bătut la limită. Voia să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru că nu-mi place așa ceva. Atunci ne-am întors acasă agale și el îmi spunea ce mulțumit e că reușise s-o pedepsească pe amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine și m-am gîndit că e un moment foarte plăcut. De departe l-am zărit în pragul ușii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părțile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără șir și începea iar să cerceteze strada cu ochișorii lui roșii. Cînd Raymond ;-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: "Ticălosule, stîrvul dracului!" și continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Și apoi a devenit deodată volubil: "L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Și, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aș fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece așa." Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit și că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea și mai tulburat. "Dar mi-l vor lua, înțelegeți. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putință, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Polițaii îl vor lua cu siguranța." I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri și că i-l vor da înapoi dacă plătește o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu știam. Atunci s-a înfuriat: "Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!" și a început să-l înjure. Raymond a rîs și a intrat în casă. Eu l-am urmat și ne-am despărțit pe palierul etajului nostru. Puțin după aceea am auzit pașii bătrînului și el a bătut la ușa mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag și mi-a spus : "Iertați-mă, iertați-mă". L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor și mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat : "N-au să mi-l ia, nu-i așa, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?" I-am spus că hingherii țineau cîinii trei zile la dispoziția proprietarilor și că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviință. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: "Bună seara". A închis ușa lui și l-am auzit plimbîndu-se în lung și-n lat. Patul lui a trosnit. Și, după sunetul bizar care s-a auzit prin ușă, am înțeles că plîngea. Nu știu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame și m-am culcat fără să mănînc. V Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prieten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lîngă Alger. Am răspuns că aș primi cu plăcere, dar că aveam întîlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită și pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încîntată să nu fie singură într-un grup de bărbați. Am vrut să închid imediat, pentru că știu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraș. Dar Raymond mi-a cerut să aștept și mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitație seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, "Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară cînd te întorci, înștiințează-mă." Am spus că e în regulă. Puțin după aceea, patronul a trimis să mă cheme și pentru moment m-am indispus, crezînd că avea să-mi spună să telefonez mai puțin și să lucrez mai mult. Nici vorbă de așa ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să știe părerea mea în această problemă. Avea intenția să-și instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct și pe loc cu marile companii și voia să știe dacă sînt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar și să călătoresc o bună parte din an. "Ești tînăr și cred că asta e o viață care ti-ar plăcea." Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viață. Am răspuns că nu schimbi niciodată viața, că în orice caz toate viețile sînt la fel și că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulțumit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiție si că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. Aș fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viața. Gîndindu-mă bine, nu eram nefericit. Cînd eram student, aveam multe asemenea ambiții. Dar cînd a trebuit să mă las de studii, am înțeles repede că toate astea nu aveau o importanță reală. Seara, Maria a venit să mă aștepte și m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna și că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să știe atunci, dacă o iubesc. Am răspuns așa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. "Atunci de ce să mă iei de nevastă ?" a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanță si că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta și eu mă mulțumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenția că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns : "Nu". Ea a tăcut un timp și s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să știe dacă aș fi acceptat aceeași propunere venind din partea altei femei, la care aș fi ținut în același fel. Am spus : "Firește". Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubește; cît despre mine, eu nu puteam ști nimic în această privință. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleași motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braț zîmbind și a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului și Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cîndva acolo si m-a întrebat cum e. I-am spus: "E murdar. Sînt porumbei și curți întunecoase. Oamenii au pielea albă." Apoi am pornit-o mai departe și am străbătut orașul pe străzile principale. Femeile erau frumoase și am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da și că mă înțelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuși să rămînă cu mine și i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă și i-am spus la revedere. S-a uitat la mine : "Nu vrei să știi ce treabă am ?" Sigur că voiam să știu, dar nu mă gîndisem și asta părea ea să-mi reproșeze. Atunci, văzîndu-mă stingherit, a rîs iar și s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă buzele. Am cinat la Céleste. Începusem să mănînc cînd a intrat o femeiușcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se așeze la masa mea. Putea, firește. Avea gesturi sacadate și ochi strălucitori pe un obraz ca un măr. Și-a scos jacheta, s-a așezat și a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste și-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în același timp precisă și grăbită. Așteptînd aperitivele, a deschis geanta, a scos din ea un pătrățel de hîrtie și un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacșiș, suma exactă, pe care a pus-o în fața ei. În acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. Așteptînd felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru și o revistă care dădea programul de radio al săptămînii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una cîte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăsprezece pagini, a continuat meticulos această operație în tot timpul mesei. Eu terminasem de mîncat cînd ea bifa în continuare cu aceeași sîrguință. Apoi s-a ridicat și-a pus jacheta cu aceleași gesturi precise de automat și a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieșit și eu și am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului și, cu o viteză și o siguranță neverosimile, își vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă și fără să întoarcă capul. În cele din urmă am pierdut-o din vedere și m-am întors. M-am gîndit că e ciudată, dar am uitat-o destul de repede. În pragul ușii mele, l-am găsit pe bătrînul Salamano. L-am invitat să intre și el mi-a spus că se pierduse cîinele lui, pentru că nu era la hingheri. Funcționarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o mașină. Întrebase dacă nu e cu putință să afle asta la comisariatele de poliție. I s-a răspuns că nu rămîne nici o urmă după asemenea întîmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrînului Salamano că ar putea să ia un alt cîine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenția că se învățase cu acela. Ședeam ghemuit în pat și Salamano se așezase pe un scaun în fața mesei. Mă privea drept în față și-și ținea mîinile pe genunchi. Nu-și scosese pălăria lui veche. Morfolea frînturi de frază pe sub mustața îngălbenită. Mă cam plictisea, dar n-aveam nimic de făcut și nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre cîine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de tîrziu. În tinerețe voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate și nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obișnuise cu ea. Cînd a murit, s-a simțit foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăș de atelier un cîine și-l luase pe acesta cînd era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un cîine trăiește mai puțin decît un om, în cele din urmă ajunseseră amîndoi bătrîni. "Avea un caracter urît, mi-a spus Salamano. Din cînd în cînd ne luam la harță. Dar era un cîine de treabă, totuși." I-am spus că era de rasă și Salamano a părut mulțumit. "Și încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era părul."În fiecare seară și în fiecare dimineață de cînd cîinele căpătase această boală de piele, Salamano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrînețea și bătrînețea n-are leac. În acel moment am căscat și bătrînul m-a anunțat că are de gînd să plece. I-am spus că poate să mai stea și că-mi pare rău de ce se întîmplase cu cîinele lui: mi-a mulțumit. Mi-a spus că mama mea ținea mult la cîinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea "biata dumitale mamă". A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de cînd a murit mama și cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede și cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoștea și știa că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu știu de ce, că pînă acum nu știam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrîni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întrețin pe mama. "De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic și se plictisea singură." "Da, mi-a spus el, și la azil, cel puțin, îți faci prieteni." Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. Viața lui se schimbase acum și nu prea știa ce să facă. Pentru prima oară de cînd îl cunoșteam, cu un gest furișat, mi-a întins mîna și eu am simțit solzii de pe pielea lui. A zîmbit ușor și, înainte de a pleca, mi-a spus : "Sper să nu latre în noaptea asta cîinii. Întotdeauna mi se pare ca latră al meu." VI Duminică mi-a venit greu să mă trezesc și Maria a trebuit să mă strige și să mă zgîlțîie. N-am mîncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simțeam cu totul gol pe dinăuntru și mă durea puțin capul. Țigara avea un gust amar. Maria a rîs de mine pentru că zicea că am "o mutră ca de înmormîntare". Își pusese o rochie de pînză albă și-și desfăcuse părul. I-am spus că e frumoasă și ea a rîs de plăcere. Coborînd am bătut la ușa lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată .În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar și pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie și nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simțit mai bine și mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de mușama în care pusese costumele noastre de baie și un prosop. Nu aveam ce face decît să aștept și l-am auzit amîndoi pe Raymond încuind ușa. Purta o pereche de pantaloni albaștri și o cămașă albă cu mîneci scurte. Dar își pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să rîdă, iar brațele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzîndu-l. Fluiera coborînd scara și părea foarte încîntat. Mi-a spus : "Salut, amice", și i s-a adresat Mariei cu "domnișoară". În ajun fusesem amîndoi la comisariat și eu depusesem mărturie că femeia nu "fusese cuviincioasă" cu Raymond. S-a ales numai c-un avertisment. Afirmația mea n-a fost verificată, în fața ușii am vorbit puțin despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărît să luăm autobuzul. Plaja nu era prea departe, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încîntat să ne vadă sosind devreme. Eram gata să plecăm cînd deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniți de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca și cum n-am fi fost altceva decît nici mai mult nici mai puțin niște bolovani sau niște pomi uscați. Raymond mi-a spus că al doilea din stînga era omul lui și a părut îngrijorat. A adăugat că, totuși, povestea se încheiase. Maria nu prea înțelegea despre ce e vorba și m-a întrebat ce se întîmplă. I-am spus că erau niște arabi care au pică pe Raymond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond și-a revenit și a rîs, spunînd că trebuie să ne grăbim. Am mers spre stația autobuzului care era ceva mai departe și Raymond m-a anunțat că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în același loc și se uitau cu indiferență la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobuzul. Raymond, care părea că răsuflă ușurat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simțit că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din cînd în cînd se uita la el rîzînd. Am coborît la periferia Algerului. Plaja nu este departe de stația autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic platou care se înalță deasupra mării și coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui și de tufe albe de aișor, profilate pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăștiind petalele cu geanta ei de mușama pe care o flutura larg. Am mers printre șiruri de vilișoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golașe, printre pietre. Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea nemișcată și mai departe o peninsulă somnolentă și masivă în apa limpede. Un zgomot ușurel de motor a urcat prin aerul liniștit pînă la noi. Și am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules cîțiva stînjenei de piatră. De pe panta care cobora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde. Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuță de lemn la capătul plajei. Căsuța era lipită cu spatele de stînci și stîlpii care o susțineau în față erau înfipți în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură și umeri masivi și avea o femeiușcă bondoacă și drăguță , care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi și că avea niște pește fript, pe care îl pescuise în dimineața aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-și petreacă sîmbăta, duminica și toate zilele libere. "Nevastă-mea și cu mine ne înțelegem bine", a adăugat el. Nevastă-sa tocmai rîdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gîndit cu adevărat că aveam să mă însor. Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa și Raymond nu voiau să vină și ei. Am coborît toți trei și Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson și cu mine am așteptat puțin. Vorbea rar și am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un "și as spune chiar mai mult", și chiar atunci cînd, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: "E grozavă și aș zice chiar fermecătoare." Pe urmă n-am mai dat nici o atenție acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amînat puțin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: "Intrăm ?" Am plonjat. El a intrat în apă treptat și s-a aruncat numai cînd n-a mai atins fundul. Înnota bras si destul de prost, așa că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece si eram încîntat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de țărm, simțindu-ne de acord atît în gesturile cît și în mulțumirea noastră. În larg am făcut amîndoi pluta și pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pînze de apă care mi se scurgeau în gură. L-am văzut pe Masson ieșind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaș. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie, și ea înainta numai cu ajutorul brațelor în timp ce eu o ajutam dînd din picioare. Zgomotul ușor al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineții pînă ce m-am simțit obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei si m-am întors înnotînd normal și respirînd bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lîngă Masson și mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că "e foarte plăcut" și el a fost de aceeași părere. Puțin după aceea a venit Maria. M-am întors pe fața ca s-o văd venind. Șiroia toată de apa sărată și avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-și soldul de al meu și căldura trupului ei și a soarelui m-au făcut să ațipesc. Maria m-a zgîlțîit și mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mîncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineață. Așa era și totuși doream s-o sărut. "Hai în apă", mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut cîteva mișcări de bras și ea s-a lipit de mine. Am simțit picioarele ei încolăcite de ale mele și în mine s-a trezit dorința. Cînd ne-am întors, Masson ne și striga. Am spus că mi-era tare foame și el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pîinea era bună, am devorat porția mea de pește. După aceea era friptură și cartofi prăjiți. Mîncam toți fără să vorbim. Masson bea des vin și-mi turna și mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu și am fumat foarte mult. Masson, Raymond și cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărțind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată : "Știți cît e ceasul ? E unsprezece și jumătate." Eram cu toții mirați, dar Masson a spus că am mîncat prea devreme și că era normal, pentru că ora de mîncare e ora la care ți-e foame. Nu știu de ce asta a făcut-o pe Maria să rîdă. Cred că băuse puțin cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. "Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea." Maria a declarat că rămîne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. Micuța pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie dați afară bărbații. Am coborît toți trei. Soarele cădea aproape vertical pe nisip și strălucirea lui pe mare îți lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilișoa-rele care mărgineau platoul și care dominau marea se auzea zgomot de farfurii și tacîmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond și Masson au vorbit despre întîmplări și oameni pe care eu nu-i cunoșteam. Am înțeles că se cunoșteau de mult și că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă si am mers de-a lungul mării. Uneori, cîte un val mai lung decît celelalte venea să ne scalde pantofii de pînză. Eu nu mă gîndeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol. În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în același timp, la capătul plajei și foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond și el mi-a spus: "El e". Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească pînă aici. M-am gîndit că trebuie să ne fi văzut luînd autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic. Arabii înaintau încet și erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: "Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie." Eu am spus "da" și Masson și-a băgat mîinile în buzunar. Nisipul supraîncălzit îmi părea roșu acum. Înaintam în pas egal spre arabi. Distanța dintre noi a scăzut treptat. Cînd am ajuns la cîțiva pași unii de alți, arabii s-au oprit. Masson și cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pîntece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură și imediat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fusese indicat și a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbușit în apă, cu fața în jos, și a rămas așa cîteva secunde, bulele de aer spărgîndu-se la suprafață ,împrejurul capului său. În același timp Raymond a lovit și el și l-a umplut și pe celălalt de sînge. Raymond s-a întors spre mine și mi-a spus: "O să vezi ce-o să încaseze". Eu i-am strigat: "Atenție, are un cuțit!" Dar Raymond avea deja brațul rănit și gura ciopîrțită. Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridicase și se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne mișcăm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească și să ne țină la respect cu cuțitul. Cînd au văzut că luaseră destulă distanță au fugit foarte repede, în timp ce noi rămîneam țintuiți sub soare și în timp ce Raymond își ținea brațul șiroind de sînge. Masson a spus imediat că este un doctor care-și petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de cîte ori deschidea gura ca să vorbească, sîngele rănii îi gîlgîia în gură. L-am sprijinit și ne-am întors la vilă cît mai repede cu putință. Aici, Raymond a spus că rănile lui sînt superficiale și că putea să meargă pînă la doctor. A plecat cu Masson și eu am rămas să explic femeilor ce se întîmplase. Doamna Masson plîngea și Maria era foarte palidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. În cele din urmă am tăcut și am fumat privind marea. Pe la unu și jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea brațul bandajat și un plasture în colțul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorît. Masson a încercat să-l facă să rîdă. Dar el nu scotea o vorbă. Cînd a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson și cu mine am spus că-l însoțim. Atunci el s-a înfuriat și ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuși. Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fârîmița în bucățele pe nisip și pe mare. Am avut impresia că Raymond știe unde merge, dar fără îndoială mă înșelam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfîrșit la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stînci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noștri. Ședeau lungiți în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniștiți și aproape mulțumiți. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie și repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său. În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decît soarele și această tăcere, cu susurul izvorului și cele trei note. Apoi Raymond a dus mîna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o mișcare și se uitau mereu unul la altul. Am observat că cel care cînta din fluier avea degetele de la picioare foarte rășchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: "Îl omor ?" M-am gîndit că dacă spun nu, el se va întărîta singur și va trage cu siguranță. I-am spus numai: "Încă nu ți-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel." S-a auzit iar susurul apei și al fluierului în inima tăcerii și a căldurii. Apoi Raymond a spus : "Atunci am să-l insult și cînd va răspunde, îl omor". Am răspuns: "Așa. Dar dacă nu scoate cuțitul, nu poți să tragi." Raymond a început să se enerveze puțin. Celălalt cînta mereu și amîndoi pîndeau fiecare gest al lui Raymond. "Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte și dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuțitul, îl împușc." Cînd Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. Totuși, am rămas un timp nemișcați, ca și cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alții fără să plecăm ochii și totul se oprea aici, între mare, nisip și soare, dubla tăcere, a fluierului și a apei. M-am gîndit atunci că puteam să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stîncă. Raymond și cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulțumit și a vorbit despre autobuzul de întoarcere. L-am însoțit pînă la vilă și, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul plesnind de soare, descurajat în fața efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn și să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atît de mare, încît îmi era greu să stau așa, nemișcat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămîne aici sau a pleca era același lucru. După un timp, m-am întors pe plajă și am început să merg. Era aceeași explozie roșie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respirația rapidă si înăbușită a valurilor ei mici. Mergeam încet spre stînci și simțeam cum mi se umflă tîmplele sub razele soarelui. Toată căldura se proptea în mine și se împotrivea înaintării mele. Și, de fiecare dată cînd simțeam vasta ei răsuflare caldă pe obraz, strîngeam din dinți, strîngeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele și toată această beție opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină țîșnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme. Vedeam de departe pata întunecată a stîncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină și spumă de mare. Mă gîndeam la izvorul rece dindărătul stîncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort și de plînsul femeilor, doream să găsesc umbra și odihna stîncii. Dar cînd am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese. Era singur. Stătea trîntit pe spate, cu mîinile sub cap, cu capul la umbra stîncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puțin surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată și venisem aici fără nici un gînd. Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot și a dus mîna la buzunar. EU, firește, am încleștat mîna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mîna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în fața ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valurilor era și mai leneș, și mai monoton decît la prînz. Era același soare, aceeași lumină pe același nisip care se prelungea pînă aici. Trecuseră două ceasuri de cînd ziua nu mai înainta, două ceasuri de cînd aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaș si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab. M-am gîndit că n-aveam decît să fac stînga împrejur și totul s-ar sfîrși. Dar o plajă întreagă vibrînd de soare mă împingea din spate. Am făcut cîțiva pași spre izvor. Arabul nu s-a mișcat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că rîde. Am așteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii și am simțit picături de sudoare adunîndu-se în sprîncene. Era același soare din ziua în care o înmormîntasem pe mama și, ca atunci, mă durea mai ales fruntea și toate vinele ei zvîcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mișcare înainte. Știam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasîndu-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Și, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuțitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a țîșnit din oțel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeași clipă, sudoarea adunată în sprîncene a curs dintr-o dată pe pleoape și le-a acoperit cu un val călduț și gros. Ochii îmi erau orbiți îndărătul acestei perdele de lacrimi și sare. Nu mai simțeam decît chimvalele soarelui pe frunte și, indistinct, păiosul strălucitor tîșnit din cuțitul aflat în continuare în fața mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele si-mi scormonea ochii îndurerați. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă și fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată ființa mi s-a încordat si mi s-a crispat mîna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pîntecele lustruit al patului armei și aici, în zgomotul deopotrivă sec și asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare și de soare. Am înțeles că sfărîmasem echilibrul zilei, liniștea excepțională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanțele pătrundeau fără să se vadă. Și era ca și cum aș fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii. Partea a doua I Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe interogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucție, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele și adresa, profesiunea, data și locul nașterii. Apoi a voit să știe dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu și l-am întrebat dacă este neapărat necesar să am unul. "De ce ?" a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : "Asta e o părere. Totuși, așa e legea. Dacă nu vă luați un avocat, noi vom desemna unul din oficiu." Am găsit foarte comod că justiția se îngrijește de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat și a conchis că legea e bine făcută. La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o cameră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă așez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărți și totul mi s-a părut un joc. După discuția noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el și am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaștri înfundați, înalt, cu o lungă mustață sură și cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade și, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om. A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic și rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deși era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un costum închis, un guler cu vîrful întors și o cravată cu dungi mari, negre și albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braț, s-a prezentat și mi-a spus că studiase dosarul meu. Situația era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulțumit și el mi-a spus: "Să intrăm în miezul problemei". S-a așezat pe pat și mi-a spus că fuseseră luate informații asupra vieții mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinați cu cercetările fuseseră informați că "dădusem dovadă de insensibilitate" în ziua în care fusese înmormîntată mama. "Înțelegeți, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Și ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aș avea ce să răspund." Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult și mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuși că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza și că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, țineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toți oamenii sănătoși doriseră mai mult sau mai puțin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba și a părut foarte neliniștit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanță și nici judecătorului de instrucție. Totuși, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea sentimentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuța eram foarte obosit si mi-era somn. Așa că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranță e că aș fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulțumit. Mi-a spus: "Asta nu-i de-ajuns". S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele firești. I-am spus : "Nu, pentru că e fals". S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca și cum i-aș fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul și personalul azilului vor fi audiați ca martori și că "asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă". I-am atras atenția că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiția. A plecat avînd aerul că e supărat. Aș fi vrut să-l rețin, să-i explic că doream să-i cîștig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales vedeam că-l pun in încurcătură. Nu mă înțelegea și era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos și am renunțat din lene. Puțin după aceea, m-am dus din nou în fața judecătorului de instrucție. Era ora două după-amiază și de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă așez și foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, "în urma unei întîmplări neprevăzute", nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui și să aștept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund și singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se instaleze chiar în spatele meu. Ne-am așezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogatoriul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut și închis și a voit să știe ce părere am despre asta. Am răspuns : "Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac." A zîmbit ca și prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicație și a adăugat: "De altfel n-are nici o importanță". A tăcut, m-a privit și s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: "Pe mine, dumneata mă interesezi". Eu nu am înțeles prea bine ce înțelegea prin aceasta și n-am răspuns nimic. "Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înțeleg." I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistență să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele și cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: "Bine, bine". Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: "Bun". În ceea ce mă privește, obosisem tot repetînd astfel aceeași poveste și mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult. După o pauză, s-a ridicat în picioare și mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam și că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziție, m-a întrebat dacă o iubeam pe mama. Am spus : "Da, ca toată lumea", și grefierul care pînă atunci bătea regulat la mașină trebuie să fi apăsat greșit pe clape, fiindcă s-a încurcat și a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gîndit puțin și am precizat că trăsesem mai întîi unul și, după cîteva secunde, celelalte patru focuri. "De ce ai așteptat între primul și al doilea foc ,a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roșie și am simțit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a așezat, și-a răvășit părul, și-a pus coatele pe birou și s-a aplecat puțin spre mine cu o expresie ciudată: "De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?" Nici la asta n-am știut ce să-i răspund. Judecătorul și-a trecut mîinile peste frunte și a repetat întrebarea cu o voce puțin alterată: "De ce ? Trebuie să-mi spui. De ce ?" Eu tăceam în continuare. Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu pași mari spre un colț al biroului și a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcîndu-se spre mine. Și cu o voce complet schimbată, aproape tremurîndă, a exclamat: "Oare pe ăsta-l cunoști ?" Am spus : "Da, firește". Atunci el mi-a spus repezit și cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin căința lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat și gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raționamentul lui, mai întîi pentru că îmi era cald și pentru că în cabinetul lui erau muște mari care mi se așezau pe obraz și de asemenea pentru că îmi era frică de el. Recunoșteam în același timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuși. Cam așa am înțeles, că după părerea lui nu era decît un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că așteptasem puțin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce privește restul, totuși era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe. Eram gata să-i spun că greșea încăpățînîndu-se: acest ultim punct nu avea mare importanță. Dar el mi-a tăiat vorba și m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicîndu-se în picioare și întrebîndu-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a așezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toți oamenii cred în Dumnezeu, chiar și cei care-și întorc fața de la el. Asta era convingerea lui și, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viața lui n-ar mai avea nici un sens. "Dumneata vrei, a exclamat el, ca viața mea să nu aibă sens ?" După părerea mea asta nu mă privea pe mine și i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu și exclama într-un mod nerațional: "Eu unul sînt creștin. Îi cer iertare pentru greșelile tale, Lui. Cum poți să crezi că nu a suferit pentru tine ?" Am băgat de seamă că mă tutuiește, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, cînd vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: "Vezi, vezi, spunea el. Nu-i așa că și tu crezi și că o să-ți pui nădejdea în El ?" Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbușit din nou în fotoliu. Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce mașina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelungea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenție și cu oarecare tristețe. A murmurat: "N-am văzut niciodată un suflet atît de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în fața mea au plîns întotdeauna în fața acestei imagini a durerii." Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gîndit că și eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obișnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca și cum mi-ar fi dat a înțelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu același aer puțin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit și am spus că nu simțeam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înțelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe. După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucție. Dar de fiecare dată mă însoțea avocatul meu. Discuția urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din declarațiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzațiile cu avocatul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine și că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu și nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuțiile noastre au devenit mai cordiale. Cîteva întrebări, puțină conversație cu avocatul meu și interogatoriile erau gata. Procesul meu își urma cursul, după expresia aceluiași judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversația era de ordin general, luam și eu parte. Începeam să mă simt ușurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit și de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că "fac parte din familie". Și, la capătul celor unsprezece luni cît a durat instrucția, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decît de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la ușa cabinetului său, bătîndu-mă pe umăr și spunîndu-mi prietenește: "Gata pentru astăzi, domnule Antihrist". Eram atunci din nou dat pe mîna jandarmilor. II Sînt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. Cînd am intrat la închisoare, după cîteva zile am înțeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieții mele. Mai tîrziu n-am mai dat importantă acestor aprehensiuni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: așteptam vag să se întîmple ceva nou. Abia după prima și singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soția mea), din ziua aceea am simțit că eram acasă în celula mea și că viața mea se oprea aici. În ziua arestării mele, am fost mai întîi închis într-o cameră în care se aflau mai mulți deținuți, cei mai mulți arabi. Au rîs, văzîndu-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorîsem un arab și au amuțit. Dar puțin după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcînd sul unul din capete, puteai să-ți faci din el o pernă. Toată noaptea ploșnițele mi-au umblat pe obraz. După cîteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scîndură. Aveam un hîrdău pentru nevoi și un lighean de tablă. Închisoarea era în capătul de sus al orașului și printr-o ferestruică puteam să văd marea. Într-o zi, pe cînd stăteam agățat de zăbrele, cu fața întinsă spre lumină, a intrat un gardian și mi-a spus că am o vizită. M-am gîndit ca e Maria. Într-adevăr, ea era. Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară și, în sfîrșit, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărțită în trei părți de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spațiu de opt pînă la zece metri care despărțea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în fața mea cu rochia ei în dungi și cu fața arsă de soare. De aceeași parte cu mine se aflau vreo zece deținuți, cei mai mulți arabi. Maria era înconjurată de femei maure și se afla între două vizitatoare: o bătrînică cu buzele strînse, îmbrăcată în negru, și o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare și gesticula mult. Din cauza distanței dintre grilaje, vizitatorii și prizonierii erau nevoiți să vorbească foarte tare. Cînd am intrat, zgomotul vocilor care ricoșau, ciocnindu-se de zidurile mari și despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri și țîșnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniștită și mai întunecoasă. Mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă obișnuiesc. Totuși, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gardian ședea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca și familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în fața altora. Aceștia nu strigau. În ciuda tumultului reușeau să se înțeleagă vorbind foarte încet. Murmurul lor surd , pornit mai de jos, forma un fel de acompaniament continuu pentru conversațiile care se încrucișau peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj și îmi zîmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am știut să i-o spun. "Așadar ?" mi-a spus ea foarte tare. - "Așadar, asta-i!" - "Ești sănătos, ai tot ce-ți trebuie ?" - "Da, tot." Am tăcut amîndoi și Maria zîmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversații începute. "Jeanne n-a vrut să-l ia", striga ea în gura mare. "Da, da", spunea bărbatul. "I-am spus că o să-l iei tu din nou cînd ieși, dar ea n-a vrut să-l ia." Maria a strigat și ea că Raymond îmi transmitea salutări și eu am spus : "Mulțumesc". Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat "dacă e sănătos". Nevasta-sa a rîs spunînd "că era mai sănătos ca niciodată". Vecinul meu din stînga, un tinerel micuț cu mîini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrînicii și că amîndoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranța. Am spus: "Da". În același timp, o priveam și simțeam dorința să strîng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mînă țesătura suplă și nu știam prea bine ce trebuie să sper în afară de această țesătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zîmbea întruna. Nu mai vedeam decît strălucirea dinților ei și cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: "Ai să ieși de-aici și o să ne căsătorim!" Am răspuns: "Crezi ?" dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede si tot foarte tare că da, că voi fi achitat și că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla și ea și spunea că lăsase un coș la grefă. Enumera tot ce pusese în coș. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu și maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lumina a părut gata să ia cu asalt geamul. Nu mă simțeam prea bine și aș fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puțin de prezența Mariei. Nu știu cît timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei și zîmbea mereu. Murmurul, strigătele, conversațiile se încrucișau. Singura insuliță de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuț și de această bătrînă care se priveau unul pe altul. Încetul cu încetul au fost scoși afară toți arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieșit primul. Bătrînica s-a apropiat de zăbrele și în aceeași clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: "La revedere, măicuță", si ea și-a trecut brațul printre două bare, ca să fluture încet și prelung mîna în urma lui. A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mînă intra și-i lua locul. A fost adus un deținut și și-au vorbit cu animație, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar liniște. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta și nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca și cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: "Ai grijă de tine și fii atent". Apoi a venit rîndul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe ușă. Ea ședea nemișcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu același zîmbet răvășit și crispat. Mi-a scris la puțin timp după această vizită. Și de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat și mie mi-a venit mai ușor decît altora. La începutul detenției mele, totuși cel mai greu de suportat era faptul că aveam gînduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă și să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă și senzația de libertate pe care astfel aș fi aflat-o, simțeam deodată cît de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gînduri de prizonier. Așteptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte ușor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aș fi fost nevoit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupație decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, încetul cu încetul m-aș fi obișnuit. Aș fi așteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor așa cum așteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu și asa cum, într-o altă lume, răbdam pînă sîmbăta ca să strîng în brațe trupul Mariei. Ori, gîndindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. Alții erau mai nenorociți decît mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei și ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obișnuiești cu toate. Ei altminteri, nu mergeam de obicei atît de departe. Primele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorința de a avea o femeie. Era normal, eram tînăr. Nu mă gîndeam niciodată la Maria în special. Dar mă gîndeam atît de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încît celula mea se umplea de toate chipurile și se popula de dorințele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă cîștigasem simpatia gardianului-sef care îl însoțea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintîi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plîngeau ceilalți. I-am spus că eram la fel cu ei și că găseam acest tratament nedrept. "Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sînteți băgați la închisoare." - "Cum, de asta ?" - "Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea." Nu mă gîndisem niciodată la așa ceva. I-am dat dreptate: "E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa ?" - "Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. Ceilalți, nu. Dar în cele din urmă se ușurează singuri." Apoi paznicul a plecat. Au mai fost de asemenea țigările. Cînd am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, șireturile de la pantofi, cravata și tot ce aveam în buzunare, în special țigările. Cînd am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam așchii de lemn, pe care le smulgeam din scîndura patului. Aveam toată ziua o greață continuă. Nu înțelegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai tîrziu am înțeles că și asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă și obișnuisem să nu mai fumez și această pedeapsă nu mai exista pentru mine. În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am terminat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învățat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gîndesc la camera mea și, în închipuire, plecam dintr-un colț ca să ajung din nou la el, enumerînd în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată cînd o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi aminteam de fiecare mobilă și, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea și, pentru fiecare obiect, de toate detaliile înseși și pentru detaliile înseși, o incrustație, o crăpătură sau o margine știrbită, de culoarea sau de consistența lor. În același timp, încercam să nu pierd șirul inventarului meu, să fac o enumerare completă. Așa încît, după cîteva săptămîni, puteam să petrec ore întregi numai înșirînd ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît lucruri neglijate și uitate îmi veneau în minte. Am înțeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj. Mai era și somnul. La început, dormeam prost noaptea și deloc ziua. Cu timpul, nopțile mele au devenit mai bune și am putut să dorm și ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între șaisprezece și optsprezece ore pe zi. Îmi rămîneau astfel șase ore de omorît cu mesele, nevoile fizice, amintirile și povestea cehului. Între mindirul meu și scîndura patului găsisem, într-adevăr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pînză, îngălbenită și subțiată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci si cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta și copilul. Maică-sa ținea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta și copilul la un alt han și se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse cînd intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama și sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască și îi aruncaseră trupul în rîu. Dimineața nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spînzurase. Sora se aruncase în fîntînă. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. În orice caz, eram de părere că drumețul o cam meritase și că nu trebuie niciodată să te prefaci. Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers și alternanța luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noțiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înțeles pentru mine. N-am înțeles în ce măsură zilele puteau să fie în același timp lungi și scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atît de lungite încît în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Își pierdeau numele. Cuvintele ieri și mîine erau singurele care își păstrau pentru mine un sens. Cînd, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înțeles. Pentru mine, era mereu aceeași zi care se desfășura în celulă și același țel pe care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămînea serioasă chiar cînd încercam să-i zîmbesc. Am fluturat-o pe dinaintea ochilor. Am zîmbit, dar ea a păstrat aceeași expresie severă și tristă. Ziua se sfîrșea și venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de liniște. M-am apropiat de lucarnă și în lumina tîrzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios și ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram și eu la fel ? Dar în același timp, și asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele și am înțeles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infirmiera la înmormîntarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare și nimeni nu-și poate închipui ce sînt serile la închisoare. III Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Știam că o dată cu apariția primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era programat pentru ultima sesiune a curții cu jurați și această sesiune se termina la sfîrșitul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. "De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta." La ora șapte jumătate dimineața, au venit să mă ia și duba m-a transportat la Palatul de Justiție. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruță în care era răcoare. Am așteptat cu toții așezați lîngă o ușă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune și un întreg talmeș-balmeș care mi-a amintit de acele petreceri de cartier cînd, după concert, se pregătește sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să așteptăm Curtea si unul dintre ei mi-a oferit o țigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea "dacă am trac". Am răspuns că nu. Și, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viață: "Da, a spus al doilea jandarm, dar pînă la sfîrșit te obosește". Puțin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătușele. Au deschis ușa și m-au dus în boxa acuzaților. Sala era plină pînă la refuz. Deși storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri si aerul era chiar de pe acum înăbușitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel moment am văzut un șir de chipuri în fața mea. Toate mă priveau : am înțeles că erau jurații. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alții. O singură impresie mă stăpînea: mă aflam în fața unei banchete de tramvai și toți acești călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Știu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuși deosebirea nu e mare și, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit. Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înțeleg că eu eram cauza întregii agitații. I-am spus jandarmului: "Ce de lume !" El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor și mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraților. Mi-a spus : "Uite-le". Am întrebat: "Pe cine ?" și el a repetat: "Ziarele." Îl cunoștea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit și s-a îndreptat spre noi. Era un om în vîrstă, simpatic, cu obrazul ușor crispat. I-a strîns mîna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întîlnea, se interpela, făcea conversație, ca într-un club în care ești încîntat să te regăsești cu oamenii din același cerc. Mi-am explicat totodată și ciudata impresie pe care o aveam că sînt de prisos, aproape un intrus. Totuși, ziaristul mi s-a adresat zîmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulțumit și el a adăugat: "Știți, am dat oarecare proporții cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Și numai povestea dumneavoastră și a patricidului prezintă oarecare interes." Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleț care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: "N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită și cazul dumneavoastră cu același prilej." Și de astă dată era cît pe ce să-i mulțumesc. Dar m-am gîndit că ar fi ridicol. A fluturat amical mînâ spre mine și a plecat. Am mai așteptat cîteva minute. Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulți alți confrați. S-a dus la ziariști, le-a dat mîna. Ei au glumit, au rîs și părea că se simt foarte bine, pînă în momentul cînd soneria a răsunat la masa juraților. Toată lumea și-a reluat locul. Avocatul a venit la mine, mi-a strîns mîna și m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau inițiative și să las în seama lui restul. În stînga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt și am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roșu, purtînd lor-nion, care se așeza aranjîndu-și cu grijă roba. Era procurorul. Un aprod a anunțat Curtea. În aceeași clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roșu, au intrat purtînd dosare și s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roșie s-a așezat în |
