Vălul des mi-ascundea disperarea
Palmelor goale, ochii fierbinți…
C-o tristețe, imensă ca marea,
Am sfârșit prin a-l scoate din minți.

Și s-a dus, într-o noapte cu lună –
Gura strânsă-ntr-un zâmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-i mai spun înc-o vorbă măcar,

Și-am strigat: ”Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, o să mor!”
Mi-a răspuns cu o voce străină:
“Bate vântul. Te du în pridvor.”

(Trad. Madeleine Fortunescu)